• Categorie: Cultural
  • Accesări: 5280

Vadim Tudor: Poveste cu oameni şi câini

Întotdeauna, viaţa a întrecut literatura. De scris, nu prea mai scriu literatură cam din aceleaşi motive. Nu mai pot fabula. Nu mai pot inventa personaje şi istorisiri, atîta vreme cît ele forfotesc în jurul nostru, la tot pasul, în dimensiuni naturale. Cu alte cuvinte, de ce să culeg lămîi de plastic, cînd pot să întind mîna şi să mă bucur de mandarine naturale, pline de sevă, de aromă şi dulceaţă?

Nu voi nega niciodată rolul excepţional al beletristicii, ea ne-a ajutat să devenim ceea ce sîntem („Romanul englez m-a făcut om”, obişnuia să spună acelaşi N. Iorga). Personal, datorez romanului „Crimă şi pedeapsă” enorm, cred că finalul său le-a luminat mai multor milioane de oameni calea către creştinare. Dar în ce epocă trăim noi acum? Ştiţi ce zic tinerii? „Nu mai citesc romanul cutare, fiindcă am văzut filmul!” Oho, dacă ar zice asta numai tinerii, dar o spun eu însumi: încerc, de cîtva timp, să progresez în lectura romanului „Doctor Jivago”, de Pasternak, dar nu reuşesc. Şi ştiţi de ce? Exact din acelaşi motiv: am văzut filmul, dar nu o dată, ci de vreo 7 ori, întîi pe videocasetă, iar apoi pe toate posturile de Televiziune româneşti şi străine unde mi s-a ivit prilejul. Şi ce film! Capodoperă! Îl consider printre primele 10 creaţii din istoria cinematografiei, alături de „Isus din Nazareth”, „Amadeus”, „A fost odată America”. În fond, ce-i trebuie unui film să dea marea lovitură? Îi trebuie un roman sau un scenariu de succes, actori mari, muzică memorabilă şi, fireşte, un regizor plin de har. La lectură, aproape toate astea nu există, cititorul rămîne, ochi în ochi, cu scriitorul. Atunci cînd Tolstoi scrie nuvela „Sonata Kreutzer”, cititorul nu-şi imaginează cine şi cum o cîntă, ca să nu mai vorbim că majoritatea oamenilor habar n-au să facă diferenţa între această bijuterie muzicală şi altele. Atunci cînd nuvela cu pricina devine film, spaţiile goale se umplu imediat, vitraliile iau locul geamului alb, în ramele sale negre. Literatura e pian – filmul e orgă. Literatura e un gen artistic major – filmul e o sumă a artelor: poezie, teatru, roman, muzică, balet, fotografie, pictură, plus „Ars Amandi”, de care vorbea Ovidiu. Nu cred că au dreptate aceia care profeţesc moartea operei, a operetei, a teatrului, a baletului. Atîta timp cît fetiţa mea de 6 ani fredonează, dansînd, prin casă, aria din „Traviata”, dovedind un auz absolut (se aruncă în partea bunicului ei dinspre mamă, care a fost instrumentist la Opera Română), şi dacă o întreb îmi răspunde, cu naturaleţe, „L-am auzit pe Pavarotti la televizor”, iar asemenea copii există în toată lumea – opera, ca gen cultural, nu va pieri. Dar asaltul dat de Televiziune e teribil şi dislocă multe valori şi tabu-uri.

Nu mai scriu, prin urmare, literatură. La ce bun? Ritmul vieţii e atît de trepidant şi posteritatea se desfăşoară chiar acum, sub ochii noştri, într-o existenţă tot mai scurtă, încît presa, oratoria şi talk-show-urile de Televiziune pot rezolva, acum, ceea ce literatura îşi propune să rezolve de-a lungul deceniilor sau al secolelor. În fond, nu literatura moare, ci intimitatea în care se scrie şi se consumă literatura. Eu, unul, nu mai am această intimitate. Sau, oricum, n-o mai am aşa cum o aveam acum 20-30 de ani, cînd şlefuiam o metaforă sau un vers zile în şir, cu o răbdare de călugăr franciscan.

Şi totuşi, o carte de poveşti pentru copii tot voi avea timp să scriu. Aşa cum am avut timp să fac copii, trebuie să am timp să fac şi o carte pentru copii, normal. Şi cu cît jocurile pe calculator şi programele de Televiziune vor fi mai psihedelice, mai cibernetizate, mai super-galactice, mai violente, cu atît mai mult se va simţi nevoia binelui şi frumosului, a zînelor, crăieselor şi prinţeselor, a minunilor, a omeniei şi idealismului. La distanţă de aproape 100 de ani unul de altul, două genii – Ernest Theodor Amadeus Hoffman şi P. I. Ceaikovski – s-au întîlnit în Olimp şi, pe baza povestirii celui dintîi, cel de-al doilea a compus baletul „Spărgătorul de nuci”, care are cel puţin 7 dansuri antologice. Şi tot pe urmele marelui romantic german a călcat Jacques Offenbach, care a scris opereta „Povestirile lui Hoffman”, cu neuitata ei „Barcarolă”, care va străbate veacurile. Arta adevărată nu moare şi e cu atît mai durabilă cu cît la un filon de aur muncesc mai mulţi bijutieri: scriitori, compozitori, libretişti, regizori, maeştri ai imaginii, scenografi, meşteri ai feeriilor pe gheaţă, actori ş.a. Nu ştiu ce titlu aş putea să dau cărţii mele pentru copii, fiindcă cel mai frumos titlu s-a dat deja: „Binecuvîntaţi animalele şi copiii”. Peste asta, ce s-ar mai putea spune? Nestăvilita mea dragoste pentru copii şi animale va da rod bogat.

Am să vă istorisesc acum cîteva întîmplări adevărate, ai căror eroi sînt nişte cîini. În anul care de-abia s-a încheiat mi-au murit nu mai puţin de 3 cîini. Am început cu sfîrşitul, deci cu moartea lor, ca să nu plîngeţi mai tîrziu, mai ales aceia dintre voi care sînt atît de miloşi, încît nici la televizor nu se uită atunci cînd sînt chinuite ori împuşcate animale. Întîi s-a stins Stela – o căţeluşă maidaneză, pe care am găsit-o în curtea unor ţigani, lîngă Benzinăria din B-dul Alexandru Ioan Cuza. Era pui pe-atunci, abia dacă avea 6 luni. Probabil tatăl ei, aventurier, fusese un collie, fiindcă Stela semăna cu Lassie, din celebrul serial de Televiziune: blăniţă lungă şi mătăsoasă, guler şi piept alb, mers elegant, de dansatoare de bolero. Într-o noapte, tot petrecîndu-mă mai mulţi cîini de pripas în plimbarea pe care o făceam cu dalmaţianul meu, Zar, la înapoierea spre casă, Stela, pentru a-mi face pe plac şi a dovedi cît de credincioasă este, a luat-o înainte, a traversat strada hai-hui, numai într-o bucurie şi-o ţopăială, dar… Un taxi condus nebuneşte a lovit-o, în plin, azvîrlind-o cîţiva metri, pe trotuar. N-a murit. S-a tîrît, înnebunită de spaimă, pînă sub o maşină, parcată lîngă un bloc. Foarte greu am scos-o de-acolo. Am ţinut-o pe balcon. A doua zi am dus-o la doctor: avea fractură de bazin şi o rană urîtă la gură. Luni de zile s-a agitat, pe picioarele din faţă, de la un capăt la altul al balconului, chinuindu-se îngrozitor, mai ales că dăduseră iama căldurile verii, iar în blana ei miţoasă vă închipuiţi ce greu îi era. În august, cred că era prin 1986 sau 1987, am plecat cu familia la Mare. Nu puteam să iau şi un cîine bolnav, n-aveam unde să-l ţin, deja aveam dalmaţianul meu. Am rugat-o pe o doamnă care avea curte să o găzduiască pe Stela a noastră. Atunci cînd ne-am întors, după două săptămîni, nici n-am intrat bine în Bucureşti şi primul drum nu l-am făcut acasă, ci la fetiţa noastră: se refugiase sub o scară de piatră, într-un fel de peşteră minusculă, unde stătuse 14 zile şi 14 nopţi, rareori ieşind, în mare taină, să lipăie laptele pus de gospodină într-o strachină. În momentul în care am strigat-o şi m-am aplecat, în genunchi, să o iau, m-a muşcat de deget. Nu rău. Dar era clar că se sălbăticise. Ori dorea să ne pedepsească, fiindcă am abandonat-o şi tare mult s-a chinuit! Cu chiu, cu vai, am scos-o de-acolo, am dus-o acasă şi, după cîteva luni, şi-a revenit. Nu mergea chiar foarte bine, o „aruncare” ciudată a labelor din spate tot avea, dar totul la ea avea farmec şi graţie, fiindcă era plină de iubire. După cîţiva ani, chiar a făcut două rînduri de pui, o frumuseţe, cu dalmaţianul Zar. A trăit aşa, în casa nouă unde ne-am mutat, ani buni. Era „cîntăreaţă”: cînd simţea agitaţie prin casă şi prin curte, că ne pregătim să plecăm cu maşina în vacanţă, dădea nişte chiote inimitabile, îşi răsturna capul pe spate şi spunea tot ce avea de spus, adică „Mai sînt şi eu pe aici, să nu mă mai lăsaţi pe la alte familii, că eu mor fără voi!” Apoi se scărpina cu o lăbuţă din spate pe coaste, într-un ceremonial atît de specific şi cîinilor, şi pisicilor, despre care biata mea mamă spunea: „Acum cîntă la mandolină”. Multe nume i-am atribuit Steluţei noastre, ca s-o alintăm: Isabela, Lebăda, Prinţesa, Albă ca Zăpada ş.a. Şi ea ne răsplătea cu tot ce putea ea să dea: cu dragostea ei totală, care uneori se manifesta prin cîte-o lăbuţă pufoasă, aşezată pe mîna sau pe pieptul nostru cînd stăteam întinşi în pat şi ne uitam la televizor, într-un gest de atragere a atenţiei, ceea ce se traducea prin: „Alo, Steluţa e aici, ea vede şi aude tot, nu-mi daţi nici o pupare?” Din păcate, dacă de altele s-a vindecat, rana de la gură nu i-a trecut niciodată. Timp de vreo 13 ani, căţeluşa asta atît de curată a fost chinuită de o cangrenă a gingiei. Întîi i-au căzut dinţii de sus. După care a început a-i putrezi carnea. Am dus-o la doctori. I-au dat antibiotice şi alte medicamente. N-a fost unguent sau soluţie pe care să n-o folosim. Dar boala se agrava şi infecţia s-a generalizat, în tot corpul. În ultimul an, Steluţa noastră cea atît de elegantă, cu „helanca” ei albă, putrezea de vie şi răspîndea un miros pătrunzător, de vietate intrată în descompunere. Apoi s-a produs deznodămîntul: întîi nu s-a mai putut ţine pe picioarele din spate, o coboram scările în braţe, pe urmă a slăbit cumplit, am trecut-o pe perfuzii, dar ochii i se împăienjeneau, nu mai bea apă, de mîncat – nici atît. Într-un sfîrşit, a murit. Discret, cum a şi trăit. Am îngropat-o în curte, lîngă iubirea şi idolul vieţii ei, minunatul dalmaţian care a fost Zar, primul meu cîine din epoca maturităţii. Şi tot chinul acestei căţeluşe pentru ce? Pentru că un şofer bezmetic a gonit nebuneşte, într-o noapte, şi a nenorocit-o pe viaţă.

 

La scurtă vreme, un alt cîine din generaţia lui Zar avea să se prăpădească. El n-a avut părinţi, nici casă, nici măcar nume. Tot aşa, într-o noapte, cînd l-am scos pe dalmaţian la plimbare – desigur, pentru a lua şi eu aer şi a face mişcare – m-am pomenit că mi se încurcă printre cizmele ude (erau nămeţi afară) o mogîldeaţă cu ochi negri şi cap auriu. Era un pui de lup, corcitură, bineînţeles, dar de o frumuseţe neasemuită. I-am spus Lupuşorul şi, uneori, Lupiţă, Lupul Lupilor, Lup de buzunar, Lupul Blond, Bandit Internaţional etc. N-aveam unde să-l ţin. Am găsit un om, care s-a oferit să-l ducă la ţară, în comuna Jilava. L-a transportat cu o maşină, chiar îmi amintesc ce era: o Dacie galbenă. Ei, bine, după 6 zile mă pomenesc că, în toiul plimbării nocturne, mă zgîrie cineva cu lăbuţa, din spate, pe la glezne: era Lupuşorul! Nu mi-a venit să cred! L-am luat în braţe, l-am privit ca pe-o minune a naturii: pur şi simplu, el se întorsese, singur, pe jos, de la Jilava la Bucureşti, acolo unde-i era drag, unde se născuse şi unde cunoscuse o familie care s-a purtat frumos cu el şi i-a dat pîine şi un nume. Nici atunci nu l-am putut lua în casă, definitiv. N-aveam loc. Într-o seară, însă… Într-o seară, m-am pomenit cu Lupuşorul la uşa mea, abia tîrîndu-se, era tot o carne vie, muşcat, sfîşiat, desfigurat, cu un ochi aproape scos. De bună seamă, îl bătuse un dulău fioros, gelos pe frumuseţea lui. L-am operat pe Lupul, pe o măsuţă din sufragerie, de vreo 3 ori. Pînă la urmă, a trebuit să fie castrat, altminteri murea. L-am oprit la mine, de tot. După ultima intervenţie chirurgicală, făcută de prof. dr. Valeriu Seiciu, am dormit cu zgarda lui în mînă: eu în pat şi el pe jos. La nevoie, eram capabil să fac şi invers, adică să dorm eu pe jos. De ce? Ca să nu-şi smulgă firele de la operaţie, orice mişcare a lui mă trezea. L-am vegheat cu încăpăţînare, mă trezea din 5 în 5 minute, dar a supravieţuit. Cîteva săptămîni, a fost înfofolit cu bandaje, parcă era Apollinaire, sau un alt mare mutilat de război. Atunci cînd a putut să iasă la aer, s-a întîmplat o scenă sfîşietoare: Lupuşorul l-a recunoscut, de la depărtare, pe dulăul care l-a nenorocit, şi a început să urle, aşa cum nu mai auzisem nici un cîine în viaţa mea, doar-doar voi înţelege că acela e monstrul, să-l pedepsesc, să-l învăţ eu minte! Multe amintiri mă leagă de această păpuşă vie, cu ochi plini şi expresivi, ca nişte ciorchini de granate, care ofta în somn, din adîncul rărunchilor, de-ţi rupea inima. „Om Mic, Om Mic, ce-i cu tine, ce-ai pe suflet?” – îl întrebam. Într-o noapte din sîngerosul decembrie 1989, speriat de atîtea împuşcături, Lupuşorul a căzut, pur şi simplu, într-o gură de canal dezafectat, dintr-o curte vecină. Timp de cîteva ore l-am căutat, l-am strigat, m-am rugat la Dumnezeu să nu-l fi nimerit vreun glonţ. Într-un tîrziu, cînd pierdusem orice speranţă, aveam să văd doi cărbuni aprinşi, în fundul pămîntului: era Lupul Lupilor, Zmeul Zmeilor, Leul Leilor, Paraleul Paraleilor, puişorul meu fricos, care mă privea din fundul canalului, îşi ciulise urechile, icnea şi gîjîia de frică, părînd a spune „Iartă-mă, tăticule, uite în ce-am intrat! Dar nu-ţi fă probleme, Lupuşorul e voinic, n-a păţit nimic, să nu mă baţi!” M-am trîntit pe burtă, în zăpadă, ca odinioară în Armată, am întins mîna dreaptă, l-am apucat, zdravăn, de ceafă, şi, cu o pîrghie dificilă, dar necesară, l-am ridicat la suprafaţă. Ce dans de recunoştinţă, ce zbenguială, ce răsplată de mulţumiri! L-am iubit enorm pe acest cîine. Era cuminte, era frumos, se spăla ore în şir, înţelegea mai multe zeci de cuvinte, devenise cel mai bun prieten al copiilor, nu deranja pe nimeni, îşi făcuse culcuş după un fotoliu, în dormitorul meu, şi acolo visa şi ofta pînă în zori, gîndindu-se la ale lui şi, poate, la cuţoaica aia care l-a fătat şi l-a părăsit, cîndva. În vara lui 2000 a început să tuşească. Respira greu. L-am dus la doctori. I-au găsit o pneumonie şi ficatul mărit. Slăbea pe zi ce trece. Nu mai primea mîncare. Alţi doctori. Alte medicamente. Atunci cînd m-am înapoiat de la Mare, în iulie, m-a sunat, pe telemobil, Adrian Păunescu, dar, înainte de a-i răspunde, el m-a auzit spunînd: „Hai la plimbare, frumosul meu băieţel!” Amicul meu m-a întrebat: „Cui îi spui «frumosul meu băieţel»?” Îi spuneam Lupuşorului, pe care îl coboram, din microbuz, în plin Bărăgan, ca să-şi facă nevoile şi să mai respire puţin aer curat. Destinul a făcut ca tot de prietenia mea cu Adrian să se lege şi ultima amintire cu Lupul: fusesem invitat la o emisiune a lui, la TELE 7 abc, care a durat pînă la 6 dimineaţa. Atunci cînd m-am întors acasă, Lupuşorul – în ultima fază a bolii – m-a primit cu ochii plini de dor, s-a lăsat mîngîiat, s-a gudurat uşor, aşa cum stătea el pe podea, acolo, cu bărbia aşezată cuminte, între labele din faţă, în imposibilitatea să mai meargă pe picioarele lui. Am făcut un duş. În momentul cînd m-am întors în cameră, bunul şi dragul meu Lupuşor era mort. Am înţeles totul: el mă aşteptase pe mine, făcuse eforturi extraordinare să-l mai prind în viaţă, să-l mai dezmierd, să-l mai scarpin între urechi şi să-i spun: „Frumosul meu băieţel, Lupul Lupilor, Omule Mic, ce mai faci tu, băiete?” Aceasta a fost ultima şi suprema dovadă a credinţei lui faţă de mine, care îl salvasem cîndva de la o moarte sigură. L-am învelit într-o pătură, l-am dus pe braţe jos, în hol, şi am aşteptat ca doi tineri să-i sape groapa tot acolo, nu departe de teiul multisecular din curte, lîngă bunii săi prieteni. I-am rugat să se grăbească puţin, să nu se trezească fetiţele şi să nu-l vadă aşa de ţeapăn, cu ochii sticloşi şi limba vînătă pe cel care fusese spiriduşul copilăriei lor…

 

În fine, al treilea cîine pe care l-am pierdut în anul abia încheiat n-a fost, propriu-zis, al meu. El se numea Prinţ şi era întîiul din seria de pui pe care îi făcuse dalmaţianul meu, Zar. L-am dăruit părinţilor soţiei mele. Aceştia l-au îndrăgit imediat şi n-au mai putut trăi fără el. Exemplar superb şi cu multe pete negre – contrar standardelor chinologice – Prinţ avea pedigree, fiindcă maică-sa era tot din rasa dalmaţiană. De-a lungul timpului, şi el a dat numeroase dovezi de inteligenţă remarcabilă; de pildă, auzea Dacia roşie a „părintelui” său de la cîteva sute de metri, o dată ciulea urechile, fremăta nările şi o zbughea spre uşă. Cine ştie cu ce simţuri paranormale i-a înzestrat Dumnezeu pe cîini?! Atunci cînd mama îl întreba pe „tăticul” lui Prinţ cum se comportă acesta şi dacă e iubit, bătrînul răspundea, invariabil: „Vai, cuscră, nu l-aş da pentru tot aurul din lume!” În special bătrînii au legături pe cît de puternice, pe atît de supraomeneşti cu animalele de apartament, care le înfrumuseţează ultimii ani de viaţă. Am cunoscut un astfel de bătrîn, pe undeva, pe la blocurile vechi din cartierul bucureştean Ho Şi Min; soţia lui murise de cîteva săptămîni şi, ce ciudat, în acea zi în care mă aflam în vizită la o soră de-a mea, căţeluşa lui pechineză a fost omorîtă de o maşină! Plîngea săracul om, aşa cum au plâns, de se zguduia geniul în ei, şi Eugen Barbu, şi Gheorghe Zamfir şi alţi mari artişti cărora le-au murit cîinişorii. Zicea bătrînul: „Fetiţa mea, căţeluşa mea, acum te-ai dus şi tu, numai pe tine te aveam!” Am crezut şi atunci, şi aveam să cred cu mai multă tărie şi mai tîrziu, că unii morţi îşi cheamă la ei animalele dragi, să le ţină de urît pe tărîmul de dincolo. Nu altfel s-a întîmplat cu cockerul auriu al părinţilor mei, care, după stingerea lor din viaţă, a făcut un cancer galopant (da, da, şi animalele fac aşa ceva!) şi s-a dus după ei. Şi nu altfel s-a petrecut cu săracul meu socru: în 23 august 2000, el a murit la Spitalul din Braşov, Prinţ a rămas cu noi, la Bran, în camera unde dormise bătrînul, apoi, după ce-am revenit la Bucureşti, l-am luat acasă, normal, nu mai avea pe nimeni, dar, ce minune, a refuzat să mai bea apă şi să mai mănînce, tremura şi scîncea ca un copil (deşi avea aproape 14 ani), l-am dus la cîţiva doctori, dar după o săptămînă a murit. Efectiv, s-a sinucis, acesta e cuvîntul! N-a putut supravieţui celui care i-a fost zeul suprem, bătrînul lui stăpîn. L-am îngropat şi pe el în acelaşi mic sanctuar din curte. Şi astfel se face că, cel puţin din acest punct de vedere, eu n-o să mă pot muta niciodată din casa în care stau acum. Fiindcă acolo albesc oasele cîinilor mei iubiţi: Zar, Diana, Cati, Stela, Lupuşorul, Prinţ şi cîţiva puişori somnoroşi. Şi, fără să vreau, mintea mă poartă la împăratul Prusiei, Frederic cel Mare, reînhumat, în 1991, acolo unde lăsase prin Testament: sub pajiştea Castelului Sans Souci (Fără Griji), de la Potsdam, lîngă cei 16 ogari ai săi. Am fost acolo în martie 2000: nici o cruce, nici un monument funerar, doar cîteva borne de piatră simplă. Şi m-am gîndit la Goethe, care îl vizitase pe suveran în 1778, însoţindu-l pe ducele Karl August, din Weimar: pur şi simplu, tînărul poet a fost şocat de perdelele şi fotoliile rupte, ca şi de murdăria care domnea în reşedinţa lui Frederic cel Mare, toate fiind „opera” garnizoanei de cîini de care acesta se înconjurase. Nu mai pomenesc de faptul că lui Goethe i-a fost frică de cîini, toată viaţa lui.

 

Acestea sînt numai cîteva dintre povestirile mele despre cîini. I-am iubit şi îi iubesc fiindcă ei sînt cei mai buni prieteni pe care i-a dăruit Dumnezeu omului. Ei, cîinii, sînt îngerii păzitori ai noştri. De ce? Pentru că ei ilustrează cele mai înalte virtuţi ale fiinţelor vii pe pămînt: credinţa, fidelitatea, dragostea dezinteresată, sacrificiul. Pe mine nici un cîine nu m-a trădat, niciodată. Oamenii, în schimb, m-au trădat. Şi cu cît le făceam mai mult bine, cu atît îmi băgau mai vîrtos cuţitul, pe la spate. Indivizi cărora le-am schimbat destinul şi pe care i-am ajutat să devină ceea ce nici nu visaseră vreodată, atunci cînd m-au văzut prigonit şi lovit, m-au atacat şi ei, în haită. Nu cîinii atacă în haită, ci oamenii şi „presa ticăloşită”. Nu mai intru în amănunte, am trăit o dată, pe viu, această decepţie, nu vreau s-o mai trăiesc şi atunci cînd o scriu. Acelora care poate că nu înţeleg de unde iubirea aceasta năvalnică pentru animale şi, îndeosebi, pentru cîini, le voi răspunde simplu: nici eu nu-mi explic, poate că e setea mea lăuntrică, ancestrală, de loialitate. Şi acelora care spun că ei, cîinii, fac rău, muşcă, se reped, le dau un sfat: încercaţi să le întindeţi o bucată de pîine, sau un rest de mîncare, şi-o să vedeţi cum pînă şi cea mai agresivă fiară se face mieluşel. Uitaţi-vă la cîinii fără stăpîn cum se ţin, înnebuniţi de foame, după sacoşele gospodinelor: aceasta e stema României contemporane, din nefericire.

Atîta timp cît societatea românească nu e capabilă să rezolve problema sutelor de mii de cîini vagabonzi din marile oraşe, dar şi a acelora care vagabondează pe marginea şoselelor, ca nişte siluete halucinante, în căutare de hrană, pînă nu se mai pot ţine pe picioare de slăbănogi şi sînt făcuţi zob de maşini – ei, bine, ea, această societate, n-are nici un drept moral să se plîngă de vicisitudinile Istoriei. Nu FMI, şi nici Banca Mondială sînt de vină pentru drama legiunilor de „îngeri” flămînzi, care tremură de frig şi caută prin gunoaie, unii murind chiar înainte de a şti ce se petrece cu ei, fiind nişte pui fără prihană şi fără orientare în spaţiu. „Gradul de civilizaţie al unei societăţi se vede după grija faţă de animale” – afirmase Mahatma Gandhi. Desigur, nici nu mai trebuie să spun că prima grijă trebuie să o avem faţă de oameni, printre care coasa morţii fîşîie ca şarpele, tot mai aproape şi mai ameninţător. Dar oamenii sînt oameni, îşi pot purta şi singuri de grijă, se mai ajută între ei, se descurcă în vreun fel. Animalele, nu. Ele stau la mila Omului, care stă la mila lui Dumnezeu. Oh, cîinii mei, scumpele mele făpturi cu ochi de licurici şi năsuc de mură neagră! Ce farmece şi vrăji mi-a făcut stirpea voastră, de nu mă mai vindec de dor! Atunci cînd voi trece şi eu Vămile Văzduhului, veniţi degrabă în braţele mele, să refacem echipa şi să hoinărim prin Cîmpiile Elisee, să scutur peste voi crengile de zăpadă şi să vă arăt ierburile de leac ale primăverii, pînă la capătul veşniciei, pentru ca nimeni, niciodată, să nu ne mai despartă…

CORNELIU VADIM TUDOR

Text reprodus din revista
„România Mare“, nr. din 12 ianuarie 2001