• Categorie: Cultural
  • Accesări: 8217

Vadim Tudor: Am recitat ode închinate lui Nicolae Ceauşescu! Şi ce-i cu asta?

În fine, pentru că, aşa limitat cum era el, a avut ambiţia ţărănească să dureze ceva în urma lui, să spulbere ruinele, să construiască, şi uite ce bun e Metroul acum, şi uite ce frumoasă e Casa Republicii cînd soarele zilei sau reflectoarele nopţii tremură în fîntînile arteziene ale acelei singure artere de promenadă a Bucureştilor noştri turciţi.

La ora la care eu îl elogiam pe acel om - începutul anilor '80 - el era plimbat prin Londra, cu caleaşca aurită, de Regina Angliei. Era curtat şi lăudat de mai mulţi preşedinţi ai Americii, de regele Spaniei, de alte capete încoronate. Rostea discursuri de la înalta tribună a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
În august 1968, însuşi Paul Goma făcuse cerere să se înscrie în PCR. Memoria ziarelor, a bibliotecilor şi a peliculei păstrează omagiile pe care i le-au adus TOŢI oamenii de cultură şi de ştiinţă ai ţării, în frunte cu Henri Coandă, C.C. Giurescu, Ana Aslan. Redactor-şef al ziarului „România liberă“, Octavian Paler a lansat formula „Epoca de Aur“. Corneliu Baba i-a făcut portretul - el este la începutul volumului omagial, momentan aflat în posesia mea. Asta, ca să nu mai vorbesc de epistola laudativă, pe care i-a trimis-o marele pictor spaniol Salvador Dali, în 1974, cînd Nicolae Ceauşescu a devenit întîiul preşedinte al României. Nici un alt şef de Stat din Istoria României n-a cunoscut atîta glorie. Cultul personalităţii? Nutresc speranţa că nu e nimeni atît de nemernic să-mi reproşeze, mie, instaurarea acestuia! A fost o epocă extrem de complexă care, la scara Istoriei, va rămîne cu plus. Şi asta din cel puţin două motive: 1) Demnitatea Naţională (într-o vreme în care nimeni nu sufla în faţa ruşilor!); 2) S-a construit enorm. A fost ceea ce mulţi specialişti, inclusiv străini, numesc „dictatură de dezvoltare“. Diferenţa dintre mine şi alţii este că eu n-am avut nici un avantaj şi, ulterior, nu m-am dezis. Adică am avut CARACTER. 

Într-o discuţie cu martori, purtată în februarie 1990, însuşi venerabilul domn Corneliu Coposu, după ce m-a asigurat că îmi citea înainte pînă şi articolele de sport, mi-a spus: „Neîndoielnic, Ceauşescu a fost un patriot. N-am înţeles însă de ce aţi scris despre nevastă-sa“. I-am răspuns simplu: „Din două motive: ca să-i fac lui o plăcere şi ca să o determin pe ea să semene cu modelul, să ajute cultura şi ştiinţa română“. Am spus-o şi o repet, deşi nu mă justific în faţa nimănui: eu n-am avut aici un fel de funcţie înainte de 1990 şi n-am făcut avere, n-am stors privilegii, am fost exact cum sînt şi acum - un om justiţiar, care ştie puţin mai multă Istorie decît alţii şi care spune răspicat ceea ce are de spus. Am fost şi am rămas un solist, nu un corist. Faptul că în iunie 1989 am depus carnetul P.C.R. şi legitimaţia de ziarist AGERPRES pe adresa lui Nicolae Ceauşescu este cît se poate de real şi mulţi oameni cu răspundere - inclusiv actualul general S.R.I. Gheorghe Diaconescu - mi-au confirmat în ultimii ani ce vîlvă a produs gestul meu de independenţă şi mîhnire. Probabil că, datorită tuturor acestora, am fost votat în septembrie 1992 şi am intrat în Parlamentul României. 

Am cumva mari păcate de ispăşit? Cine ştie? Poate că am, oi fi năpăstuit pe cineva, oi fi zdrobit vreun destin în cruciada mea justiţiară. Uneori îmi reproşez că din toate întîmplările vieţii lui Iisus Hristos - modelul existenţei mele şi suma supremă a miracolelor cosmice - acord o prea mare atenţie acelei scene în care El a biciuit zarafii (bişniţarii lumii antice) şi i-a izgonit din Templu. El a fost cea mai înaltă culme a bunătăţii, dar uite că a fost şi necruţător. „Milă vă cer, nu jertfă“ - a spus Iisus, Dar, nu despre mine vreau să vorbesc. 

Pagina asta (Ziarele Romania Mare si Tricolorul) e plină aproape numai cu texte de-ale mele, ori cu scrisori către mine, sînt conştient de asta, desigur, dar, în condiţiile în care atîţia vrăjmaşi mă prezintă ca pe un monstru, nici nu ştiu cum aş putea să mă apăr.
Astăzi vreau să vorbesc despre ciocoi. „Ciocoii vechi şi noi“ ai cîntăreţului de la Biserica Enei, Nicolae Filimon, n-au murit. Sămînţa lor a încolţit din generaţie în generaţie, pînă azi, şi va mai da roadă multă vreme. Speculînd la maximum luciditatea cu care nu abjur de la principiile mele şi pun mai presus de orice stabilitatea naţională, ciocoii actualei Puteri îşi fac mendrele.

Cenzură, se culcă noaptea miniştri sau prefecţi şi se gîndesc cu spaimă că în zori s-ar putea trezi neica-nimeni. Prăbuşirea ar fi spectaculoasă, cu larmă mare şi huruit de statui sparte. Iar eu pun la bătaie toată cinstea mea, toţi nervii mei, toată bruma mea de şcoală, întreaga credibilitate a unul partid integru, ca să-i apăr pe ei, să mă duc în spate cu Opoziţia reacţionară, ca Hagi cu apărarea adversă, şi să dau gol. De ce? Ca să evit o gravă ruptură musculară în trupul ţării. Ca să împiedic scoaterea ţării la mezat şi venirea unei camarile însetate de avere şi, vai nouă, de răfuieli sîngeroase! Pentru curajul acesta sinucigaş al meu am serioase frămîntări în partid, la nivelul filialelor, fiindcă oamenii nu înţeleg de ce mă lupt pentru un Guvern impopular. De asemenea, sînt unele locuri unde nu mai pot să merg cu fruntea sus, aşa cum o făceam pînă nu demult, şi asta nu din pricina greşelilor sau exceselor mele de limbaj (care există, desigur, şi pentru care cer iertare), ci din pricina creditului pe care îl acord unor diletanţi. Şi, astfel, se trece viaţa mea în perioada de tranziţie. Dar impostorii ăştia nu mă cunosc, întregul spirit de dreptate al părinţilor mei şi al marelui român care a fost Eugen Barbu a trecut în mine, sînt ca o bombă cu explozie întîrziată. Un creator de valoare, pe nume Adrian Păunescu, scria în 1981: „V-am spus că sînt un om periculos/ Şi nu mi-aţi luat avertismentu-n seamă/ V-am spus s-aveţi pentru persoana mea/ Un plus de-ngrijorare şi de teamă“. 

Eu mă duc la Cimitirul Bellu să pun flori proaspete pe mormintele scriitorilor Neamului, de la Eminescu, Caragiale şi Coşbuc, pînă la George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Eugen Barbu, Marin Preda, Nichita Stănescu şi Nicolae Labiş - în vremea asta ciocoiul care e prefect sau membru al Executivului nu stropeşte iarba nici măcar pe mormintele propriilor săi părinţi. Eu las totul baltă şi, trecînd prin hîrtoape şi noroaie, traversez oraşul şi mă duc în apostolat la Cimitirul Ghencea, ca să hrănesc nişte copii săraci, să dau mîncare la cîini şi la nişte puişori fătaţi sub o criptă, să văd dacă mai au oamenii din mahala apă de băut, pe canicula asta - iar ciocoiul, care şi-a văzut sacii în căruţă, spune subalternilor săi că „nu-i bine să avem de-a face cu oameni ca Vadim, fiindcă ne compromitem“, deşi el, nu eu, are mîinile pătate de sîngele care a curs în decembrie 1989. Aşa e viaţa.
Ciocoiul nou a deprins la iuţeală năravurile ciocoiului vechi. El îşi pune secretara să mintă la telefon, cu fraze ca „nu ştiu dacă e în birou, am lipsit puţin, da, uitaţi că îmi spune colega că a plecat de 10 minute, îmi pare rău“. Dacă aş fi lipsit şi eu 10 minute, acolo, la microfonul Parlamentului, el nu mai era azi nici ministru, nici prefect. Dar eu n-am lipsit, fiindcă nu confund lucrurile şi ştiu că stabilitatea şi dăinuirea unei ţări nu se împiedică de un ciot. „Proşti vorbitori mai are partidul nostru!“ - îmi spunea cu năduf preşedintele P.D.S.R., prof. Oliviu Gherman. Aş vrea să-l contrazic, dar nu pot. Şi ce mai face ciocoiul? Păi ciocoiul lasă postul de senator sau de deputat aşa, din senin, şi îl acceptă pe acela de ambasador, sau de secretar de Stat, care sînt mult mai mici în ierarhia politică a unei ţări, dar de asta-i arde lui acum? El se căpătuieşte într-un an, la o misiune diplomatică, mai mult decît o poate face un parlamentar în 10 ani, başca faptul că acesta din urmă chiar că nu se poate îmbogăţi din leafă. 

Eu nu înţeleg: ce vor să demonstreze cei care au extras din teribila revoltă populară din decembrie 1989 o minunată lovitură de stat? Că n-au fost implicate forţe străine? Că ei nu erau conspiratori la prima sau a doua mînă? Că n-au participat la criminalul proces al lui Ceauşescu? Mi se va spune că fără evenimentele alea eu nu aş mai fi fost ceea ce sînt azi. Dar şi aici am unele remarci: 1) eu aş fi fost Vadim Tudor cu sau fără întîmplările alea sîngeroase, bun sau rău cum sînt, talentat sau netalentat, Tribun Naţional (cum scriu unii oameni care exagerează, desigur) sau fascist, golan, ceauşist (cum scriu cu atîta delicateţe domnii Emil Constantinescu, Nicolae Manolescu, Adrian Severin, Petre Roman şi alţi propagandişti de vază); 2) aş fi preferat să rămîn pe loc, să fiu un simplu reporter „Agerpres“, dacă prin asta aş fi salvat măcar o singură viaţă de nevinovat căzut în acel decembrie, care de pe ecranul Istoriei s-a furişat în mod banditesc pe ecranul simulatoarelor.

„Omul este lup pentru om“, zicea poetul satiric latin Plaut. Periodic, fiecare epocă îşi trage ca motto acest aforism. Cu singura diferenţă că lupii nu ucid de prisos, ci numai atunci cînd sînt flămînzi. Ori, la noi, în România, banda asta care a pus mîna pe Putere, cu un incontestabil sprijin rusesc, a ucis în neştire, a transformat ţara într-un abator şi într-o baie de sînge. În definitiv, cam la asta se poate reduce toată ecuaţia. Ceauşescu nu l-a ucis pe Iliescu, dar Iliescu l-a ucis pe Ceauşescu! 

Puterea politică este ca marea: la suprafaţă pare liniştită şi uniformă, dar în adîncuri se dă o luptă surdă, zi şi noapte, pentru supravieţuire, pentru un loc mai aproape de jilţul de mărgean, pentru niscaiva scoici cu perle pentru nevestele actualilor demnitari, care nu diferă prea mult de nevestele foştilor demnitari. Mă uit cu o milă nesfîrşită la aceşti oameni. Ce-i cu voi, dragii mei? Ce anomalie magnetică v-a dat peste cap busola vieţii? De ce vă mîncaţi omenia? Cît credeţi că veţi mai rămîne demnitari? Un an? Un deceniu? Ascultaţi-mă bine: dacă strănut o dată, veţi cădea într-o singură zi. Pentru că voi, fără mine, nu existaţi. Sînteţi nişte umbre pe pereţii unei peşteri. Şi un supliment la desert: data viitoare vă dau şi numele...

CORNELIU VADIM TUDOR