• Categorie: Cultural
  • Accesări: 21142

Octavian Paler către Vadim: "Băi, pletosule, cine te-a plătit să te iei de Athénée Palace?"

Apare şi unul Gabriel Liiceau, care fusese „ciuca bătăilor“ într-un serial al lui Barbu. Acest Liiceanu, care e ţigan sadea, vorbeşte de „calitatea cărămizii umane“. De fapt, el citeşte un „Apel către lichele“, fiind anturat, la un fel de prezidiu, de Octavian Paler. Mă uit la faţa de mort a acestui Paler – nu-i tresare nici un muşchi, nu se simte vizat de Liiceanu, deşi Paler a fost şi a rămas una din marile lichele ale acestui secol românesc. Unii zic că eu n-aş avea dreptul moral să-l critic, fiindcă m-ar fi angajat la „România liberă“. Nu m-a angajat el, ci Pan Solcan. El nu mai ştia cum să mă dea afară. În 22 august 1973, pe la ora 4 după-amiază, după ce plecase toată lumea de la ziar, fiindcă a doua zi era Sărbătoarea Naţională, am îndrăznit să plec şi eu. Mă aştepta o balerină frumoasă, Zîna, să hoinărim prin Parcul Herăstrău. La ieşire, cu cine dau nas în nas? Cu Paler, care venea în inspecţie!

– Ce-i cu tine? De ce pleci de la ziar, cînd e număr festiv?Treci înapoi!

M-am întors din drum, ca la cazarmă, şi i-a dictat secretarei ăleia fioroase, Amalia, o mustrare scrisă cu avertisment! În următorii 2 ani mi-a mai trîntit două sancţiuni din astea. Relaţiile lui Paler la C.C. al P.C.R. şi la Securitate erau total speciale. În fond, el a fost tot timpul omul Securităţii în presă. În aprilie 1973, cînd am vrut să scriu despre bătaia inumană pe care i-o administrase un regizor unei balerine, care, pe un viscol teribil, îndrăznise să întîrzie la o filmare, Paler m-a chemat la el şi mi-a spus pe un ton răstit, cu martori:

– Băi, pletosule, cine te-a plătit să te iei de Athénée Palace? Tu nu ştii că acel regizor face spectacolul la barul respectiv? Acum m-a sunat de la cabinetul tovarăşului Ceauşescu, că a reclamat directorul Iulian Vintilă. Să scoţi imediat articolul!

Zadarnic am încercat să-i explic că nu era nimic politic aici, un regizor a călcat în picioare o balerină şi orice bărbat care se respectă trebuie să ia atitudine. Nimic, Paler era stană de piatră. Cariera lui era mai presus de orice. După cîteva luni, am fost mutat disciplinar la revista „Magazin“. Nu pricepusem de ce, doar ţinusem cu succes toate rubricile ziarului: „Alo! 17.11.47“, „Zig-zag“ şi „Cotidianul“. Avea să mă lămurească colegul meu, Marius Georgescu:

– Te-ai despărţit de fata lui Vintilă, n-ai vrut să o iei de nevastă? Asta e, taică-su s-a răzbunat, a trimis doi ofiţeri de Securitate la Paler să-i ceară să te dea afară, fiindcă spui bancuri cu regimul, cu Ceauşescu, eşti un element periculos. Ştii cum e Paler, a cedat imediat...

Pe urmă, după ce am făcut Armata, în octombrie 1975, cînd deja trăiam cu numai 800 de lei pe lună (acelaşi Paler îmi făcuse doar jumătate de normă!), m-a pus necuratul să spun în birou nişte întîmplări cu Nicu Ceauşescu şi cîteva bancuri politice. De faţă erau colegii mei Gh. Brătescu (lucrase în grupul de presă al lui Ceauşescu, ca ziarist şi securist cu ochelari negri), Dumitru Mateuţă, Daniel Cocoru şi o colegă, Magda, transferată de la Oradea. Istericul de Brătescu a sărit ca ars:

– Domnule, nu-ţi permit să spui bancuri cu conducerea de partid şi de stat! Părăsesc biroul în semn de protest!
Şi l-a părăsit, dar nu s-a dus să fumeze sau să se uşureze, ci direct la Securitate! A doua zi a fost anchetă, zarvă mare: mai mulţi ofiţeri i-au interogat pe ceilalţi 3 colegi, care, tremurînd ca varga, au spus tot ce auziseră. Apoi, anchetatorii s-au dus la Paler. Terenul era pregătit: atotputernicul membru C.C. al P.C.R. şi deputat M.A.N. mi-a desfăcut imediat contractul de muncă! Ce-i drept, de ruşinea celorlaţi din conducerea ziarului i-a telefonat lui Theodor Marinescu, şeful secţiei de presă de la C.C. al P.C.R.:

– Tovarăşe Marinescu, e un ziarist excepţional, are o cultură vastă...
La care Diţi a întrebat (după cum s-a putut deduce din fluxul dialogului):
– Atunci de ce îl mai dai afară?
Paler a dat din colţ în colţ:
– N-am încotro, sînt interese mai mari, nu pot prin telefon...

În stilul diversiunilor epocii, mi se inventase un proces de plagiat (?!) – cică furasem un articol din revista „Sinteza“ a Ambasadei S.U.A. şi-l publicasem în revista „Magazin“. Da, era un articol de ştiinţă, despre Lună sau Venus, nu mai ştiu exact, îl reprodusesem în „Magazin“, aşa cum făceau toţi colegii din presă, inclusiv Aurel Dragoş Munteanu şi Coman Şova, numai că NU semnasem articolul cu numele meu, că doar nu eram nebun. Confuzia s-a datorat unui secretar tehnic, care văzînd zeci de materiale date la cules, a întrebat al cui e articolul respectiv şi mi-a trecut din oficiu numele, aşa încît plagiatul era gata! Ce să-ţi spun, după ce mi se jucase, la vîrsta de 18 ani, prima piesă la Radio (cu Ştefan Ciubotăraşu, Virgil Ogăşanu şi Valeria Seciu), după ce publicasem mii de poezii şi articole, după ce participasem la Festivalul Mondial de Poezie de la Struga (Macedonia), aveam eu nevoie să fur (?!) un pîrlit de articolaş despre o planetă! Eu, care ştiu aproape totul despre America, pînă şi amănunte pe care nu le cunosc nici măcar specialiştii americani (ca de pildă folosirea, pentru prima oară, a termenului AMERICA, în 1507, de către cartograful german Martin Waldseemüller, sau moartea lui Washington, la 1799, după o escapadă amoroasă pe timp de iarnă, şi îngroparea lui la Mount Vernon). Îmi mai aduc aminte că în 1976, cînd Virginia Pană (nora lui Saşa Pană) îmi ceruse să scriu un scenariu despre Ştefan cel Mare, pentru Teatrul Radiofonic pentru Copii şi Tineret, colega ei de la Radio, Mioara Paler, a pus-o în gardă:

– Nu-i bine să lucrezi cu Vadim, e cercetat de Securitate!
Dar cîte n-aş putea scrie despre Paler! Ce avantaje uriaşe a avut el de la Gospodăria de Partid! Vilă în Cotroceni, maşină nouă (culoarea albastră, a Securităţii), cumpărată cu numai 32.000 de lei, număr dat tot de Securitate, 1-B-932, călătorii în toată lumea, din America Latină pînă în Asia, Africa şi toată Europa! De ce-o fi fost el expulzat din Italia, ca persoană indezirabilă? Fiindcă era agent! Iată-l acum lîngă Liiceanu, încuviinţînd grav, cu grimasa lui de Iudă bolnavă de stomac, „Apel către lichele“. Aşadar, către el însuşi.

Corneliu Vadim Tudor​,
3 ianuarie 1990

(fragment din Jurnalul Revoluţiei, de la Crăciun la Paşte)