• Categorie: Cultural
  • Accesări: 930

Românul de mâine

Domnilor studenti, Sunt chemat sã vã fac un raport despre românul nou, despre românul de mâine. În zãmislirea unei fãpturi omenesti, eu cred cã întâietatea, preeminenta, apartine sufletului si numai apoi vin influentele biologice. Omul nou trãieste întâi creat în vis, trebuie visat. Acest vis este uneori o revelatie dumnezeiascã. Eu cre cã la începutul creatiei unei fãpturi de om este viziunea profeticã, este visul unui om exceptional, a unui om mare, este imaginea ce si-o închipuie omul mare despre fãptura omeneascã, trãind pe linia vremurilor. Natura sufletului imitã creatia imaginarã. Lumea sufletului are nevoie de fictiune. Mii si mii de tineri s-au sinucis fiindcã Goethe a socotit sã punã sfârsit zilelor lui Werther. Gânditi-vã ce datorãm viziunilor lui Hristos si ce datorãm închipuirilor lui Cezar. Dimensiunile vietii trãite de Napoleon s-au rãsfrânt si au dominat covârsitor asupra spiritului european, de-a lungul secolului al XIX-lea. Încã acum atractia gloriei si a strãlucirii asupra firii frantuzesti este mostenirea gustului de panas al grenadierilor din marile lupte napoleoniene. La fel va fi sã stãruie, în viitor, în simtirea românescã a românului de mâine, mândria cuceritã si otelitã în luptele generatiei noastre pentru învierea nationalã. Ati cugetat d-voastrã ce miracol uimitor a fost creatia lumii romane ? Cum un pumn de oameni, cu câteva familii unite într-un oras, au izbutit sã ctitoreascã un imperiu atât de mare, atât de întins, atât de bine organizat si au creat si au impus umanitãtii albe o culturã, legi pentru existenta statului si viata societãtii, monumente si o limbã, care toate desfid veacurile ? Minunea este, domnilor, virulenta spiritului roman. Deci, e bine, dar nu este necesar sã fim cât mai numerosi spre a înstãpâni în natia româneascã o spiritualitate nouã. Necesar este ca spiritualitatea aceasta sã aibã o sãnãtate, o vigoare, o virulentã superioarã. Prin urmare eu vãd trei conditii pentru crearea românului de mâine : 1.-un om exceptional care sã viseze profetic si sã conceapã lucid românul de mâine, românul cerut de destinul Natiei românesti si sã sãdeascã în suflete visul sãu, printr-un prozelitism de fapte, de pilde, de cuvântãri. 2.-o înmugurire, o eflorescentã spiritualã virulentã, în substanta româneascã. 3.-momente sociale de zbucium, de clocot de cutremur. Am convingerea cã toate aceste conditii se aflã în prezentul mediu românesc. Eu cred, domnilor, cã trãim în zilele de rãspântie ale geniului omenesc. Prima cerintã a timpului nostru este pretutindeni crearea unei fãpturi noi de om. Acum se vânturã de o parte rasele de stãpâni, de alta rasele de robi. Trãim vremuri de o minunatã însemnãtate când se topesc si se modeleazã noi suflete de natiuni si se pregãtesc rase si temperamente viitoare. Trãim o epocã chinuitã când se selectioneazã vietãtile omenesti menite sã supravietuiascã în istorie. Se disting deja în Europa câteva rase cu suflete împãrãtesti, dominatoare. Acestea sunt Italia si Germania. Acum ne este dat sã ne îndrumãm viitorul, fie spre o viatã de stãpâni, fie spre un trai de robi. Vrem sã fim între fiintele stãpânitoare ? Atunci trebuie sã începem asupra caracterului nostru, asupra sufletului si asupra obiceiurilor noastre, o supraveghere si o educatie asprã si totodatã o neiertãtoare chirurgie. Ne asteaptã o perã dublã, una de vindecare si de curãtenie, alta de creatie. Domnilor, trebuie sã meditati bine si sã întelegeti cã orice binefaceri de program social, economic sau cultural am voi sã înfãptuim, nici stârpirea privilegiilor si încãlcãrilor politicianiste, nici înstãpânirea dreptãtii nemiloase si a cinstei, nici o gosspodãrire cu drag de tarã si de natie, nici unul din foloasele acestea nu pot fi statornic întemeiate fãrã schimbarea însãsi a firii românesti. Îsi pun câtiva întrebarea dacã aceastã operã creatoare a unei noi sensibilitãti românesti este o operã de regãsire a eului etnic românesc sau de depãsire a lui. Problema aceasta nu este de fel usoarã. Se întretine inutil asupra ei o ceartã stearpã si scolasticã, o ceartã de cuvinte. Eu cred, domnilor, cã românul de mâine trebuie nu numai sã-si regãseascã firea sa româneascã de acum 300 de ani si sã se multumeascã cu atât, ci trebuie sã vrea totodatã si sã regãseascã si sã se întreacã. Si în depãsire însã este o limitã, este limita naturii si este limita pielei. Într-o fabulã cunoscutã, broasca a vrut sã se depãseascã si s-a umflat pânã ce a crãpat. O plantã oricât am pune-o într-o serã, într-un climat si într-un teren care îi prieste si oricât am forta-o, am stimula-o, ea nu va întrece niciodatã marginile posibilitãtilor ei, a menirei sale de plantã. Niciodatã spiritul roman oricât ar fi fost de antrenat nu si-ar fi apropiat aptitudinile spiritului grec ; nici spiritul german, însusirile spiritului francez. Un morcov sau o urzicã nu vor deveni niciodatã o garoafã. O plantã, însã, de exemplu o salcie, se poate dezvolta despletit sau în spalier. Sunt pomi de aceeasi specie care au crescut unii drepti si falnici, altii strâmbi, altii au rãmas piperniciti. Cred, cã o crestere la voia întâmplãrii, necontrolatã, desfrânatã, nu împlineste destinul omului românesc. Nu este destul sã prezervãm atributele specifice ale firii noastre, trebuie însã sã le facem sã rodeascã, sã le fertilizãm. Românul de mâine lãsat sã fie om al întâmplãrii, nu va fi omul menirilor românesti. Nu cred bunã aceastã temã prea fatalistã de gândire, care hotãrãste cã numai cele întâmplate, cele hãrãzite nouã sunt înfãptuiri vii, potrivit vointei, potrivit rânduelii Celui de sus si ursitei noastre. Dar chiar în ipoteza aceasta de gândire, putem afirma cã însãsi vointa noastrã de depãsire, este o menire si o întâmplare care ne sunt sortite. Dimpotrivã, cred cã sub lumina, sub razele si cãldura unui soare românesc, dinadins mai intens, înmugurirea vietii de mâine se va face în sensul firesc. Prin exercitii spirituale severe si flagelând toropeala sufletului românesc, facem o operã de grãdinãrie, de plivire, de curãtire a înrâuririlor care opresc o crestere optimã a fãpturii de om românesc. Aceastã operã educativã nu este o operã de mutilare si schilodire a substantei noastre românesti sau de stânjenire a cresterii sale firesti. Dimpotrivã, este o operã de pricepere si de facilitare a destinului nostru. Omul românesc de mâine trebuie sã fie cu totul diferit de românul de astãzi. Românul de mâine trebuie sã aibã gustul existentei severe, dure, eroice, sã aibã simtul eului colectiv si al binelui nasional si sã aibã cele douã însusiri atât de zgomotos blestemate, sã fie violent si sã fie extremist. Românul de mâine va avea constiinta cã s-a nãscut spre a muri pentru Natia lui. Istoria care a fost sorocitã neamului nostru este încãrcatã de atâtea vremuri viforaoase, iar sufletul românesc este brãzdat de atâtea rãni si zbârcit de atâtea încercãri, încât s-a obisnuit sã primeascã în adâncul lui orice nouã amãrãciune cu o atavicã resemnare. Din vremuri de demult, sub puhoiul strãin, sub împilãrile unei stãpâniri venetice românul a încovoiat spinarea si si-a înghitit durerea. Sunt germeni de moliciune care s-au încuibat în nervii acestui Neam, sunt fermentii care descompun vointa lui si infiltreazã slãbiciunea în sufletul românesc. O blestematã boalã de sânge, un vierme atavic paralizeazã nervii motori ai firii românesti si opreste pornirile la luptã fãtisã pentru o viatã mai bunã si zvâcniturile de mândreie si de rãscoalã sufleteascã ale acestei Natii. Suferintele par a fi coplesit vitalitatea Neamului nostru. În piepturile românesti tãciunele revoltei mocneste sub straturi groase de cenusã si zgurã. Rareori se mai aprinde câte o flacãrã si aceea -luati seama- este o flacãrã de urã. Trebuie deci fãrã fricã si fãrã sovãire extirpate vechile moravuri cangrenoase si obiceiurile pãcãtoase care paralizeazã centrele nervoase ale personalitãtii românesti. Românul de azi are o fobie, o repulsie bolnãvicioasã fatã de orice opunere sau ciocnire mai violentã cu adversitãtile vietii. Aceastã teamã de izbire, aceastã alunecare spre facilitate împing traiul românesc de acum pe cãile de minimã rezistentã, pe cãile piezise si întortochiate care ocolesc obstecole, cãile linguselii, ale miseliilor din umbrã, ale tranzactiei, ale compromisurilor sufletesti, ale târguielilor de constiintã si ne târãste spre atitudinile de “sãrut mâna” si de lichelism. Trebuie sã sfârsim odatã cu traditia asiaticã care cere rãbdare de vite si spinãri încovoiate sub biciul stãpânirii. Vrem sã înlãturãm din amintirea sufletului românesc, imaginile care îl micsoreazã, imaginile debilitantesi deprimante de încãlcare, de strivire, de împilãri ale norodului românesc, imaginile izpravnicilor neomenosi, imaginile gloatelor pustiitoare turcesti si cãzãcesti. Sã sfârsim odatã cu resemnarea învinsului. De vrem sã fim învingãtori, sã ne învingem întâi firea noastrã de astãzi atât de greu apãsatã de seculare amintiri de robie si de servilism. Prima noastrã izbândã va fi sã desteptãm din amortealã natia româneascã. Sã gãsim leacul nãravurilor iobãgiei. Trebuie ca românul sã se simtã odatã, fie numai câteva zile, fie numai câteva ceasuri, stãpân asupra lui si peste cele care îl înconjoarã. Sã nu credeti cã rostesc cuvinte ale cãror înteles nu este sãpat în adâncul simtirii mele. Prinderea constiintei de cetãtean, prinderea încrederii si a credintei în demnitatea de om, este marele câstig al unei revolutii. Cred cã numai astfel poate pierii acel comlex de inferioritate, acel complex de robie care copleseste firea româneascã. Microbii de servilism si de neputintã care mãnâncã vlaga sângelui românesc, nu pot fi arsi decât de înalta temperaturã, de clocotul fierbinte al unei revolutii. Pânã acum pasivitatea noastrã si zborul timpului ne-au servit, s-ar putea zice cã au lucrat pentru noi. Încrezãtori în destinul Neamului nostru am asteptat resemnati si fãrã pregãtire dreptatea istoriei care s-a împlinit. Românul s-a obisnuit sã se lase în voia soartei. Aceasta este o expresie specific româneascã, care nu poate fi tradusã într-o limbã strãinã. Acum dupã ciocnirea crâncenã care a sfãrâmat fortele marilor state care ne împresurau, acum, dupã sângerosul rãzboi al întregirii Neamului, dupã nãruirea întregului sistem de stãpânire al lumii de ieri, Natiunea românã a scãpat de orice protectorat, de orice tutorat, de orice vasalitate impuse din afarã. Suntem la o rãscruce. Pentru întâia oarã în istoria româneascã, întreaga rãspundere si îndreptarea destinului nostru apasã numai si numai asupra noastrã. Pânã ieri aveam pretextul protectoratului asupritor al Rusie, al Austro-Ungariei sau scuza suveranitãtii turcesti. Pânã ieri invidiile reciproce ale marilor puteri, precum si ambitia, interesele si calculele lor se îngrijau întrucâtva de situatia noastrã. Ne-am înãltat, si românul de mâine trebuie sã stie a voi sã fie singur în capul întreprinderii românesti. Pentru aceasta, prima cerintã este o desprindere de trecutul apropiat. Lucien Romier a scris despre noi : “Ce poate da o referintã la trecut într-o tarã care a fost timp de secole o rãspântie de invazii, un mozaic de influente dusmane, o tarã a cãror membre separate au fost supuse variatiunilor unor culturi diferite, dacã nu opuse”. Avem deci o slabã traditie de moralã, de caracter, de tinutã si de valori de viatã româneascã, si chiar aceastã slabã traditie trebuie sã o cãutãm dincolo de ultimii 300 de ani ai istoriei noastre. Nici una din figurile mari ale celor care au muncit pentru a face România modernã, nu ne poate sluji drept model pentru viata de mâine. Nu ne pot inspira exemple pentru un trai legionar nici viata lui Kogãlniceanu, nici viata lui Maiorescu, nici viata lui Ion Brãtianu, desi le respectãm. Acesti oameni însã au simtit româneste. Din contrã, stãpânitorii nostri de acum formeazã o clasã bicisnicã, nevolnicã, înstrãinatã, una din cele mai rãufãcãtoare din câte s-au perindat pe pãmântul tãrii noastre. Marele pãcat este artificialitatea, lipsa de receptivitate fatã de efluviile cerului si tãrânii românesti. Cu o sensibilitate gãlãgioasã, ei au vibrat îndeobste fatã de undele ce le radiazã principiile burgheze si capitaliste din occident. Ei nu “au plecat urechea la murmurul tainic al pãmântului pãrinte”. Infirmitatea lor e deformarea cauzatã de norme de judecatã strãine. Consecinta este pervertirea autenticitãtii reflexelor românesti. Românul de mâine va avea o desãvârsitã autonomie spiritualã si autenticitate româneascã în creier, în suflet si în simtire. El se va simti pângãrit ca de o trãdare, dacã împins de un nãrav de sclav, se va lãsa oprit în ajutorarea si în mângâierea nevoilor si necazurilor românesti, de ce vor spune mintile si autoritãtile din strãinãtate. Nu cred sã se gãseascã francez care sã-si fi zis vreodatã : stai, nu milita pentru instaurarea unei autoritãti dictatoriale sau aplicarea lui Numerus Clausus în Franta, fiindcã ar putea fi dezaprobate de România democraticã. Avem deci sã ne desprindem de moravurile si de influentele turcesti, rusesti, grecesti, unguresti, frantuzesti, de obiceiurile de gândire si de simtire ale strãinilor. Sã ne cioplim un eu al nostru românesc dupã visul legionar si dupã modelele ce le gãsim dincolo de istoria ultimilor trei sute de ani ai Neamului românesc. Gãsim pildele necesare în viata lui Stefan cel Mare, în viata lui Matei Basarab, în viata lui Mihai Viteazul, în vietile lui Horia, Closca si Crisan, în viata lui Tudor Vladimirescu, în viata lui Avram Iancu. Iar acest eu românesc, cãlit si modelat, atât prin încercãrile ce le înfruntãm, cât si prin biruinta ce o vom cuceri, sã slujeascã drept exemplar cârmuitor de existentã pentru generatiile viitoare. Prima conditie pentru crearea românului de mâine este deci sã pierdem moravurile si obsesia traiului bãtrânesc de astãzi si sã vrem sã învãtãm existenta de mâine. Trebuie sã ne liberãm de spectrul, de vedenia trecutului apropiat, sã ne dezrãdãcinãm si apoi sã ne replantãm viata si vointa noastrã de a trãi, în cerintele si impulsurile vremii noastre. În opera de reeducare sufleteascã ce ne este datã sã împlinim, trebuie deci sã creãm o nouã traditie de simtire româneascã pentru cinci sute de ani. Românul s-a obisnuit sã-si restrângã nevoile si din nefericire si-a dezvoltat energia mai mult în aptitudini de rezistentã pasivã, decât în însusiri de activitate. El are cusururile unui temperament format printr-o lungã adaptare a unor sfortãri reduse, -la o hranã insuficientã. Sã nu credeti însã cã firea românului este molatecã si flescãitã, prin predestinatie. Plãesii voinici si încruntati ai lui Stefan cel Mare, cred cã ar privi cu dispret pe urmasii lor de astãzi, abrutizati de alcool, de înselãciuni, de boli trupesti si sufletesti. Cu substanta româneascã se întâmplã o poveste asemãnãtoare aceleia a bobului de grâu din mormântul lui Tut-Ank-Amon. Acest bob de grâu scos la luminã dupã câteva mii de ani a început sã dea spic. Românul mai pãstreazã în adâncurile lui valentele românesti acoperite de multe apucãturi si cusururi strãine. Aceste valente asteaptã numai un climat românesc spre a germina. Românul de mâine va avea sã se lepede de urmãtoarele nãravuri : îngãduinta, smecheria, incorectitudinea, repulsia pentru sfortare, pasivitatea în reactiuni, resemnarea, dorinta de câstiguri lesnicioase si repezi, dorul dupã o viatã tihnitã, în genere calitãtile burgheze. Toate aceste feluri de purtare micsoreazã sau chiar anihileazã vigoarea revolutiei nationale. Pãziti-vã camarazi, de aceste defecte, dar mai cu seamã vreau sã strig, pãziti-vã de lepra trãdãrii. Cu stigmatul rusinii în suflet, trebuie sã admitem cã cei mai vrednici eroi ai neamului nostru au murit trãdati. O spun deoarece astfel de bube se vindecã la soare si în curatã luminã. Trãdarea mânjeste cele mai frumoase pagini din istoria natiei românesti. Trãdat a murit Mihai Viteazul, trãdati au murit Horia, Closca si Crisan, trãdat a murit Tudor Vladimirescu. Gânditi-vã ce chin, ce sugrumãtoare amãrãciune au pãtimit oamenii acestia, care dând totul pentru Natia lor, s-au vãzut opriti în înfãptuirea marelui lor vis românesc, vânduti si îmbrânciti la moarte de Români. Cu o tragicã regularitat, de câte ori natia româneascã a început sã respire, a fost doborât prin trãdare Românul care a îndrãznit sã vrea si sã trezeascã o suflare româneascã pe ogorul românesc. Mã întreb dacã aceastã vinã a trãdãrii nu este greul pãcat pe care îl ispãseste de atâtea veacuri Neamul românesc. Gânditi-vã care ar fi fost desfãsurarea istoriei românesti, dacã Tudor Vladimirescu nu ar fi fost omorât, vândut de Români ? Oare credeti cã, dacã ar fi trãit, Tudor Vladimirescu nu ar fi înstãpânit învãtãmintele sale de mândrie si cinste în aceastã tarã, si credeti cã am mai fi cum suntem astãzi, un biet neam îndobitocit si iobãgit ? Acum, în vremurile noastre, trãdarea a devenit o industrie rentabilã. Se creeazã pepiniere de trãdãtori. Se cultivã cu premeditare si cu stiintã bacilul trãdãrii, cum se cultivã ciupercile cu gunoi. Meediul românesc de astãzi, spre rusinea noastrã, încurajeazã si permite cresterea si propãsirea trãdãtorilor. Generatia noastrã are datoria sã cauterizeze aceastã bubã, iar cel ce poartã lepra trãdãrii va fi ars pe rug. Românul de mâine va fi desigur fãurit dintr-un material mai dur, mai stâncos, mai dens decât cel care compune generatia pãrintilor nostri. El va fi mai putin sinuos, se va îndoi prea putin, nu va fi plastic, maleabil ca un miez de pâine sub constrângeri dusmane. Lesnicia în succes, tentatia îmbogãtirii repezi, atractia facilitãtilor de trai, usurinta câstigului fãrã strãduintã, frivolitatea, desertãciunea ambiantei sociale, au molesit, au scãzut vitalitatea combativã a generatiei precedente. Dimpotrivã, greutãtile economice, transformãrile sociale, cutremurul revolutionar care zguduie temeiurile civilizatiei noastre, vor da o temperaturã mai înaltã, mai febrilã, mai multã fierbere, mai mult foc, un puls mai activ, o mai vânjoasã putere de lovire, românului de mâine. El va fi desigur mai putin înclinat cãtre echilibru si mãsurã în pofte si convingeri. El nu se va mai simti discipol al rationalismului cumpãnit geometric-elen. Românul de mâine va fi într-o oarecare mãsurã antirationalist. Întâietatea credintei, acceptiunea unor adevãruri primare, imanente sau dovedite prin revelatiune si instinct, o stare sufleteascã quasi-eclesiasticã pãtrunsã de certitudini teologise si nationaliste, aceste sentimente vor frâna mult actiunea creierului, criticismului si rationalismul Românului de mâine. O învinuire grea va apãsa asupra intelectualismului : aceea cã cercetãrile ratiunii, cât si predilectia pentru jocuri cerebrale, deseori fãrã rod, predispun la o viatã tihnitã, vãtuitã, capitonatã, în afara intemperiilor si pasiunilor pãmântesti. Intelectualismul sterilizeazã curajul. Numai suflarea misticii permite o viatã eroicã. Oricum,este o observatie deprimantã, aceea care constatã simultaneitatea dezvoltãrii intelectualismului si lasitãtii la oameni. Din contrã, chemarea cãtre irational s-a dezvoltat odatã cu verificarea facultãtilor si destoinicilor fizice, cu plãcerea riscului, a aventurilor, a plenitudinii de viatã si a dãrniciei de sine. O aplecare cãtre simplicitate, cãtre biruintele fizice sportive, cãtre realitãtile sângelui, o chemare cãtre operele de putere si de tãrie ale naturii omenesti, cãtre zvâcnirile infraconstiente din adâncul uman, acestea vor fi atribute constitutive ale personalitãtii românului de mâine. Românul de mâine va mai trebui sã piardã simtul respectabilitãtii legat de bogãtia individualã. Respectabil va fi nu cel bogat, dar cel folositor neamului sãu. George Sorel scria încã înainte de rãzboi : “Frica de sãrãcie care stãpâneste clasele cultivate, este cea mai rea dintre bolile morale de care suferã civilizatia contemporanã”. Discreditul bogãtiei se va realiza odatã cu stabilirea drepturilor si datoriilor sociale ale averii si cu suprimarea capitalului de speculã. Românul de mâine va afla plãcere în muncã si în sfortare. Munca nu va mai fi o silnicie degradantã, ci o silintã care înnobileazã. Românul de mâine va avea simtul colectivitãtii,un simt viguros al eului colectiv. Activitatea si energia sa nu se vor mai putea desfãsura pe o linie de sfortãri tinzând la realizarea unui tel particular, la înfãptuirea unei preconcepute ambitiuni de viatã. Activitatea sa va fi întrucâtva mecanizatã, înjghebatã, în colectivitatea nationalã ca într-o uzinã. Cresterea simtului eului colectiv ca o entitate superioarã vor înlesni o vietuire nationalã unitarã, ecumenicã, preferabilã existentei individuale strâmte, cu teluri de fericire în odihnã. Pentru românul de mâine, fericirea individualã va apare ca o idee învechitã, iar goana dupã câstiguri spre a fi cât mai de vreme, va apare ca un atentat la binele si la unitatea colectivã. Destinele individuale se vor împleti strâns cu soarta colectivitãtii. Drept consecintã îsi va da duhul si nosiunea profitului individual care constituie stimulentul de seamã al civilizatiei noastre. Sã rezumãm. Sentimentele care vor trebui cultivate în românul de mâine sunt : intransigenta, tenacitatea, mândria, violenta, vitejia, ambitiunea, cinstea excesivã, dragul muncii, rigiditatea, vointa puterii, vointa de afirmatie, încrederea în sine, simtul demnitãtii de om, intoleranta, crestinismul si antijudaismul. Trebuie stimulate, tonificate simturile volitive, gustul de întreprindere, gesturile de risc, de luptã si de sacrificiu în eul românesc. Trebuie rãsculat dinamismul acestui neam si dezmortitã firea sa blândã si iertãtoatre, trebuie promovat prin cuvinte, prin pilde, modelul eroic neînfricat, firea impulsivã, combativã, a cãrei vitalitate sã creascã în proportie cu adversitatea întâmpinatã si a cãrei strãduintã încãpãtânatã sã sporeascã pe mãsura obstacolului. Apoi trebuie sã ne dezvãtãm sã trãim în momentan ; trebuie sã prindem gustul silintelor lungi, al sfortãrilor fãrã remuneratie imediatã, al realizãrilor îndepãrtate. Acestea sunt însusiri de adaptare la stãrile de astãzi, însusiri vitale pentru salvarea existentei românesti. Românul de mâine va fi aliberal. Românul de mâine va fi intolerant fatã de el însusi, fatã de orice slãbiciune, fatã de oricine, prieten, rudã sau chiar Domnitor. E bine sã amintim aci cã, crestinismul a fost singura religie intolerantã din timpurile vechi. Românul de mâine va fi un bun crestin, mai credincios, mai practicant decât românul de azi. Românul de mâine va fi antisemit si dusman nesovãielnic al pãcatelor spiritului judaic. Bineînteles aceste transformãri sufletesti urmeazã odatã ce renasterea fizicã a neamului românesc si cu reclãdirea întregii societãti românesti pe temeiuri legionare. Într-adevãr anemia sufleteascã a românului de astãzi este conditionatã si de insuficienta hranei, de lipsa fosforului si a tonicului, obtinute prin o bunã întretinere fizicã. Depresiunea sufleteascã este determinantã si de o aeratie si de o higienã neîndestulãtoare, de un trai înãbusit sub povara mizeriilor. Ibsen a scris cu dreptate :”Nu este moralã fãrã oxigen”. Românul de mâine va avea douã calitãti : va fi recunoscãtor si va fi rãzbunãtor. Amintiti-vã, domnilor, el va fi nemilos. Românul de mâine va fi rãzbunãtor al celor nouã morminte astãzi asa hulite si recunoscãtor martirajului ce l-au îndurat atâtea mii de luptãtori, tineri crestini nationalisti, pentru vina de a fi visat învierea Natiei românesti. Omul îsi fãureste sufletul dupã clima vremurilor în care trãieste. În vremuri cu multe intemperii, cu tunete si trãznete, sufletul va fi format din material mai rezistent decât pentru timpuri cu luminã de lunã si adieri parfumate. Vremurile furtunoase cer oamnei mai putin scolastici si mai putin circumspecti. Multi mã vor acuza cã fac apologia înapoierii la animalitate si la barbarie, cã vreau sã trezesc patimi primitive, instinctive, bestiale, de mult sugrumate de civilizatie. Mã vor învinui cã predic distrugerea întregului echilibru sufletesc si rational creat de cultura burghezã. Este adevãrat cã repudiez cea mai mare parte a aportului de culturã care a fost bãgat pe gâtul Natiei românesti de mai multe sute de ani. Repudiez mai cu seamã genul de moralã sintetizat în urmãtoarea frazã a lui Platon care reprezintã preceptul unor societãti prea înstãrite, de exemplu, al societãtii franceze si engleze, burgheze de astãzi :”În primul rang al virtutilor este moderatia si cumpãtarea, curajul nu vine decât dupã”. Acest gen de moralã îl resping în deosebi pentru generatia noastrã si pentru timpul ce suntem chemati al trãi. Ceea ce pentru noi trebuie sã fie mai important decât succesul politic imediat, este succesul nostru asupra cusururilor neamului românesc. Ceea ce trebuie sã ne mistuie sufletul în fiecare clipã, este dacã învierea româneascã se va sfârsi. Aceastã înviere româneascã s-ar putea întâmpla mai în depãrtare, dupã înfrângerea strãduintelor a multora dintre noi. Dar chiar dacã pe terenul politic bicisnicia si lasitatea românului de azi ar sstãrui sau ar înãbusi momentan înmugurirea vietii de mâine, încã sã nu credeti . . . (cenzutat) cã sadul de jertfã si de mucenicie al generatiei noastre nu va da rod peste câtiva ani. Cel mai umil exemplu de bunã tinutã legionarã are o influentã foarte mare pentru viitor. Sã nu credeti cã nu vor rãzbi pânã la generatiile viitoare si nu vor fi împãrtãsite de ele, exemplele noastre de viatã dezinteresatã si vitejeascã, aspiratiile noastre de înnoire si hotãrârea noastrã de a mântui pãcãtosenia noastrã de astãzi. Dacã nu vom birui deocamdatã fiziceste, putem învinge în spirit. Sã nu credeti cã pulsatiile generoase ale inimii tineretului acestuia nu vor fi cândva auzite cu evlavie de urmasii nostri. Fiti siguri cã ei se vor apleca cu smerenie asupra mormintelor luptãtorilor nostri nationalisti si vor lua de acolo lectiile care îi vor duce la izbândã. Eu nu prea cunosc, în istorie, jertfã fãrã rod. Porunca generatiei noastre este sã trãim o tensiune extremã, o tensiune exceptionalã de viatã, o hipersfortare de vointã si de energie, spre a crea o nouã traditie de existentã româneascã si a înãlta acest Neam la rangul de mare putere în Europa. Cu violentã si cu extremism sã ne înfãptuim menirea de a ridica Natiunea româneascã în rândul raselor stãpânitoare. Altminteri, în mijlocul unei lumi reînnoite, zilele noastre se vor perinda ca acelea ale unei generatii de paznici de ruine. Si crezul nostru nu va învinge si Natia româneascã va ispãsi nemernicia noastrã. Iar urmasilor nostri le vom lãsa o mostenire pe care o vor blestema, deoarece vor îndura umilintele amare sortite unei natii inferioare. Aprilie 1935. ALEXANDRU CANTACUZINO. (Conferintã tinutã la Congresul General Studentesc de la Craiova în aprilie 1935.) Obs.: mai multe pãrti ale acestui Raport au fost cenzurate de guvernele trecute. Ne mai posedând manuscrisul, raportul apare în forma lui cenzuratã.