• Categorie: Cultural
  • Accesări: 4778

Poeni, satul blestemat de lupi…

 

La cateva zile dupa intorcerea mea din zona aceea, am fost atacata si muscata de un caine, un dog urias pe care stapanul lui n-a mai putut sa-l controleze. Am coborat din masina intr-o parcare si cainele s-a repezit asupra mea. N-am avut timp nici macar sa intru in masina sau sa ma apar cumva. M-a muscat si apoi s-a dus din nou langa stapanul lui. Fiind sub influenta informatiilor pe care le-am adunat atunci pe teren, gandindu-ma si la faptul ca, asa cum vei vedea in finalul articolului, in casa femeii muscate de lup, despre care scriu, s-a blocat atat aparatul de fotografiat, cat si reportofonul, ba mai mult, ca masina care ma astepta la poarta a fost lovita de un camion incarcat cu busteni, am avut dintr-o data senzatia ca am intrat pe un fagas interzis, ca am starnit prin curiozitatea mea lucruri, intamplari (puteri, forte??)necunoscute. De-atunci a mai trecut ceva vreme si acum am curajul sa-l scot la iveala." [O.T]

Mai trăiesc puţini din cei care şi-ar mai putea aminti de chipul Mariei Sârbu din Poeni, de înfăţişarea ei dinainte de ziua în care soarta i-a scos în cale ultimul lup care-a mai fost văzut prin pădurile de la poalele munţilor Poiana Ruscăi. Poate să fie doar vreo două sau trei femei mai bătrâne care -şi amintesc de ochii negri şi de mersul sprinţar al femeii a cărei întâmplare, de-acum mai bine de cincizeci de ani, a îngrozit toate satele aşezate de-a lungul Begăi. Poate că a fost primăvară şi dimineaţă în ziua aceea, ori poate că era vară şi soarele zvânta noroaiele de pe drum, sau poate că picături mari de apă cădeau cu răpăit de gloanţe deasupra copacilor goi, ca acuma, când cohorte de nori aleargă dezlănţuite într-o lumină sură ce se prelinge odată cu ceaţa, coborând dinspre munte. Sunt în Poeni şi văd cum vine anevoie primăvara. Sunt aici pe urma unor poveşti ciudate despre Caii lui Sântoader, strigoi şi pricolici, despre blesteme şi oameni care se transformă în lup. Poveşti stranii despre întâmplări ce nu se pot uita uşor. Vreau să-i cunosc pe oamenii care le-au trăit, însă nu e nimeni pe uliţele pustii, iar nişte femei care au stat lângă un izvor, ca să-şi umple găleţile, au dispărut fără urmă într-o curte, până să ajung la ele, lăsându-mi doar amintirea unor broboade sau năfrămi legate ciudat, una peste alta, cu capetele ridicate în sus, către cerul din ce în ce mai cenuşiu. Blesteme, strâgoni şi lupi Satul e risipit pe uliţe înguste care coboară toate către albia noroioasă a râului Bega. Totul musteşte de apă, pământul e jilav şi zăpada mai stăruie prin colţurile umbrite.

Ca să ajung în cerdacul celei mai bătrâne femei din sat, după sfatul preotului, urmez drumul de pe malul apei şi mă opresc la penultima casă, ascunsă după o poartă mare de lemn. Ana Lăpugean e în bucătărie, stă pe un scăunel cu spatele către o sobă mare ce acoperă jumătate de perete. E obişnuită cu întrebările şi curiozitatea celor veniţi de departe s-o asculte. A văzut multe la viaţa ei, mai are doar “cinci ani până la nouăzeci’’, a fost “ fată isteaţă şi descurcăreaţă tare’’şi-i pare bine când vine primăvara, că-i place să vadă cum înfloreşte toată lumea. Ştie de neamul muşcat de lup, toată lumea de aici, de pe vale, vorbeşte că acolo, în neamul acela trebuie să fie un mare blestem, sau, mai zice ea gânditoare, ''poate, femeile acelea muşcate, căci au fost mai multe, n-au ţinut Săptămâna Cailor, care-i cea mai rea pentru blesteme, din tot Postul Mare''. ''Poate că sora mea, care-i mai tânără ştie mai multe să vă povestească’’, mai zice mătuşa Ana, văzând că se deschide uşa şi două femei intră în bucătărie cu sfială şi curiozitate amestecate. Femeile s-au aşezat pe o laiţă de lemn, una lângă alta. Se vede că sunt rude, au ochii la fel, sunt mamă şi fiică şi le cheamă Raveca pe amândouă. Le spun şi lor de ce-am venit şi ele încep să povestească de parcă ne-am cunoaşte de când lumea. Aflu astfel, ca o ameninţare de început, că cea mai mare grijă a oamenilor din aceste locuri era să intre curaţi sufleteşte în Postul Mare, că se spovedeau şi se lepădau de păcate înainte de marea sărbătoare a Paştilor. Pentru că altfel, “cine nu ţinea legile astea, cine nu se leapădă de păcate, cine rămâne neîmpăcat, cu greşeala în suflet, e pedepsit şi blestemat să nu-şi afle hodină pe lumea asta şi nici pe aialaltă şi să umble ca un lup, ca un strâgoni, ori ca un câne fără stăpân.” ''Blestemat ca şi Caii lui Sântoader'', spune femeia mai tânără,''Caii aceia care au fost feciori faini cândva, dar au înşelat fetele şi au fost pedepsiţi pentru asta''.

Ea, Raveca, ştie că au fost în satul lor şi-n altele de la poalele muntelui şi de pe valea Begăi multe întâmplări ciudate care i-au pus pe oameni pe gânduri. Le-a auzit şi ea de la alţii, căci cei bătrâni le ştiu şi le povestesc. Mi le spune şi mie şi aşa aflu cum o femeie “vigană”, sănătoasă adică, a murit încetul cu încetul, s-a stins, pentru că o alta, care i-a luat apoi bărbatul, a vrăjit-o şi “ i-a tăiat salca”. Mai de-a dreptul, mai pe ocolite, cu oarece teamă totuşi, femeile îmi spun cum au auzit ele de la alţii că se taie salca. Cea care face vrăji alegea o salcie care era pereche cu femeia pe care voia s-o farmece. Apoi în fiecare zi tăia cu toporul câte puţin din salcia aceea care se usca şi zicea acolo nişte vorbe. Şi după cum se usca salcia, aşa se stingea şi femeia, oricât de veselă şi ''vigană'' ar fi fost înainte. Sigur, mi se mai spune, asta nu puteau s-o facă decât “alea care umblau cu necuratul”. De-aceea crede ea, Raveca, crede că e bine să intri în primăvară împăcat cu toţi şi să nu rămâi dator lui Dumnezeu.

Îmi povesteşte apoi despre un bărbat tare păcătos şi blestemat, care locuia în satul vecin, Crivina. Îmi spune despre el că, după ce-a murit, ar fi apărut ca ’’ strâgoni’’, lângă un pod ce duce către casa lui. Că i-ar fi dat cineva “Bună dimineaţa”, dar că el n-a scos nici o vorbă. ’’Stătea aşa pupurez lângă pod şi când or ajuns lângă el oamenii, care l-or văzut, el s-a făcut în cal şi a plecat tropotind pe cale în sus. Şi-apoi s-o întors şi s-o luat în galop, cu coama vânătă fluturând, s-o luat după oamenii aceia şi ei s-o temut şi o luat-o la fugă către casă, că le-o fost frică la toţi. Şi s-o băgat într-o curte, ca să scape de el şi calul o trecut fugind pe drum mai departe. Şi când s-o uitat după el, n-o mai văzut decât un câne negru ori un lup care mergea aşa aplecat într-o lăture către pădure.’’ ’’Ie, ie, intră în vorbă şi Raveca mai bătrână, ăla trebe că o fost lup de ăia blestemaţi, nu câne. Io am păţât una şi mai şi! N-aş fi crezut, dacă mi-ar fi povestit cineva, da’ am păţât-o io şi atunci n-are nimeni ce zice. Am venit într-o sară cu moşul meu de la joc şi cum mergeam noi pe malul apii, numai ce-am auzit în spatele nostru’’ciup, ciup, ciup’’, aşa ca şi cum ar merge o găină. Ne-am uitat înapoi, dar nu se vedea nimica şi atunci m-au luat aşa nişte fiori şi m-am prins de bărbatu-meu. Apoi am auzit pe drum aşa ca şi cum ar merge un cal împiedicat, ’’ clop, clop’’, şi tot nu se vedea nimica pe uliţă. Io m-am băgat cu tătu’ în moşu’ meu, de spaimă şi el m-o prins de mână şi şi-o făcut sămnul crucii. Şi ce să vezi? Când am ajuns acasă, am deschis poarta şi era la noi în ocol un cânioc mare, negru şi când a zis moşul meu’’ Dumnezeu îi cu noi!’’, numai ce-o dispărut câniocul, ca şi cum nici n-ar fi fost. Acuma, io stau şi mă întreb dacă ăla era un câne ca toţi cânii, el nu putea să dispară aşa fără să-l mai vezi, nu? Cred că mai degrabă o fost lup, lup de ăla trimes de oarecine, că lupu-i cel mai tare în blestemăţii şi în lup se fac toţi ăia care n-au linişte pe ceia lume.’’

Mai aflu de la bătrânele, care nu se mai pot opri din povestit, că “strâgonii” se fac din oameni care au murit neîmpăcaţi, din cei care s-au spânzurat ori care şi-au făcut singuri moartea pe care n-a vrut-o Dumnezeu. Că cei care sunt bănuiţi că ar putea deveni strigoi sunt legaţi de mâini şi de picioare cu aţă sau cu “drod”(sârmă), că se pune în sicriu, la picioarele lor, praf de puşcă şi că se înconjoară casa şi gospodăria cu lumânarea mortului aprinsă, ca ei să nu mai aibă putere să se întoarcă. Mai aflu că în ciuda acestor preparative, mulţi din cei blestemaţi s-au întors totuşi, că au fost auziţi “ zdupăind” prin pod sau prin casă, ziua sau noaptea, că mulţi “ s-o suit lângă nevestele lor în pat” , că pe alţii i-ar fi văzut lumea urcaţi în frăgar sau mergând pe drum fără să scoată o vorbă dacă erau întrebaţi de ceva. Mai aflu că “ săraca Ruja Strâmbă” mi-ar putea povesti cât a chinuit-o ca “strâgoni” bărbatul ei care se întorcea noapte de noapte la ea în pat, multă vreme după ce-a murit. “Doamne feri!” mai zice bătrâna, “Doamne feri!” zic şi eu şi tăcerea se lasă odată cu înserarea în bucătăria în care simt că, dintr-o dată, îmi este prea cald.

Traista cu drac Nu mai trebuie să le întreb nimic, femeile povestesc de zor, îşi iau una alteia vorba din gură, nici nu mă mai bagă în seamă. Nu fac decât să notez poveştile şi istoriile, întâmplările, halucinante uneori, pe care şi ele le-au trăit sau le-au auzit povestite de alţii. Mă gândesc înfrigurată, în tot acest răstimp, la cât de departe suntem noi orăşenii de realitatea satului şi cât de superficială este uneori imaginea pe care o avem despre această lume. “ Ţin minte ca azi, zice Raveca cea tânără, că se povestea în sat cum că la puntea aia peste Bega, aia de la capătul satului, după cum spuneau femeile bătrâne, se puneau farmece. Adică se zicea că în ziua de marţi, mai ales, fetele bătrâne nemăritate, femeile invidioase, cele rele la inimă, cele care-l aveau pe dracu aruncau blestemul pe punte şi acela care trecea primul puntea, îl lua asupra lui, fără să ştie. Se credea că asta le ajută pe ele să se mărite sau să-şi aranjeze în vreun fel viaţa, să obţină ceva ce era al altuia, averea sau situaţia. Noi ne feream să trecem peste punte, ca să nu luăm asupra noastră blestemul acela. Că nici nu ştii când ieşi în lume pe unde calci, poate să fie răul la vreo scurtătură, la o răscruce, la un izvor. De aia e bine să fii cu suflet curat şi cu spaimă de Dumnezeu, ca să te ajute să te fereşti de cel rău, că dacă eşti curat nu se prinde nimica de tine. Totdeauna când ieşi pe poartă, e bine să te gândeşti la cele sfinte.”

Începe apoi o altă poveste şi mie îmi este din ce în ce mai greu să cred că sunt numai la câţiva kilometri de un oraş european cum este Timişoara, pentru că ceea ce aud pare luat din misterele medievale. “Cică trăiau acum câţiva ani, într-un sat vecin, două femei, mama şi fata, care s-au angajat cu ziua să sape la un gospodar şi, când a dat să se însereze, zâce cea bătrână cătră fată: “ Du-te acasă şi dă-i drumul!” Aia o zis: “ Ba, du-te dumneata!, că dumneata l-ai cumpărat! “ Şi tot aşa s-au ciorovăit ele o vreme, până când alte femei, care erau şi ele acolo la săpat, le-au tras de limbă şi cea bătrână le-ar fi spus, cu greu, e drept, că a cumpărat un drac pe care l-a adus într-o traistă din Valea Bălească, de la cineva. “ Nu-i minciună, să ştii, doamnă dragă!” îmi spune femeia văzând că mă uit cu ochii măriţi la ea. Aşa o fost, or cumpărat un drac şi îl ţineau legat şi numai noaptea îi dădeau drumul şi-atunci trebuia să-i dea de lucru, adică să-l trimită să facă ceva rău, pentru că altfel el le mânca pe ele, le mânca de obraz. Şi dimineaţa, după ce făcea răutăţi şi blestemăţii, dracul se întorcea iară la ele şi ele-l legau la loc până sara, când iară trăbuia să-l trimeată la lucru. Ştie numai bunul Dumnezău care-i adevărul, că acuma-s moarte femeile alea, io nu v-am spus decât ce-am auzit de la alţii. Femeia aia mai bătrână o murit tătă desfigurată de dracul ăla, cu capul în apa râului, îngheţată, nu departe de puntea aceea de care ţi-am spus. Şi dracul ăla-i liber acuma, fugit prin lume, cine ştie pe unde-şi face veacul, cine ştie în slujba cui stă... Şi el poa’ să vină în faţa ta ca om necunoscut, ca un cal mare vânăt, negru, sau ca un câne negru sau strâgoni, adică om care -a murit înainte, sau lup cum a fost cu femeile alea.” Acolo trebuie să ajung, mi-e din ce în ce mai limpede, şi închid caietul de însemnări. La plecare, bătrâna Ana Lăpugean îmi cântă , “ ca să ţin minte, să nu uit” “verşul” pentru cei morţi, pe care-l cântă ea şi alte trei femei bătrâne din sat pentru ca aceia să-şi afle odihna veşnică şi să nu se mai întoarcă înapoi în lume ca să facă rău: “Rupe dragă şi grăieşte/ Şi cu noi mai povesteşte/ Şi-ţi ie sănătate bună/ De la fini, de la veciniuuu, / De la copiii tăi buniii, / De la copilaşii tăiuuu, / Că azi te duci de la eiuuuu/ Şi-altu nu te mai întorciu...”

Băiatul Măresei Drumul se îngustează şi trece prin pădure, pe malul apei. Ici şi colo gheaţa face dificilă înaintarea şi, la hopuri, maşina se clatină greu. Mi s-a spus că în Poeni voi putea afla şi mai multe despre ''strâgoni şi pricolici'', oameni blestemaţi să se transforme în lup şi să facă rău în jurul lor. Cătunul e mult mai izolat decât credeam şi drumul urcă mult prin păduri până apar primele case. Elena Ursulescu, una dintre cele mai bătrâne femei din sat, a împlinit de curând 86 de ani, adică “tot atâţia ani ca aia muşcată”. Îmi spune că ştie de strâgoni, că i-a văzut pe Floarea şi pe Viorel, vecinii ei, care au murit mai demult, cum se plimbau pe dealuri, ca nişte umbre, la o vreme după ce-au murit, cum mergeau acolo către pădure, unul după altul. Cu puţin înainte să ajung eu la ea, mi-a mărturisit mai târziu bătrâna, a căzut şi s-a lovit rău, de aceea, din când în când, în timp ce povesteşte, oftează şi vaietul ei, ca un refren spus tot la câte două, trei vorbe, mă urmăreşte şi acuma când scriu despre ceasurile petrecute împreună. Mi-a cântat apoi şi un descântec de alungat strigoii ca să mă apere cât timp voi sta în satul ei: “ Voi strigoni, voi moroni,/ Voi răufăcători şi ochitori/ Să vă duceţi/ La nouă stâni părăsite/ Cu vasele neopărite,/ Pe vârful bradului/ La rotundul fagului,/ Acolo să vecuiţi/ Acolo să sălăşluiţi/ Şi pe care o vezi/ Să o părăsiţi/ Şi să nu-i faceţi nimic!” Ştie ea că aşa e bine când vine om de departe “ în văgăuna asta de lup”. Tot în casa ei am aflat despre băiatul Măresei, contesa unguroaică, despre care se zice că ar fi botezat copiii lui Franz Josef. Contesa avea conac de vară la Poeni. Băiatul ei mai mic a fost omorât în duel pentru o fată şi Măreasa l-a îngropat lângă conacul din care azi n-au mai rămas decât câteva pietre potopite de ierburi. Nu se ştie cine şi de ce a batjocorit mai demult mormântul băiatului şi l-a scurmat. Zice lumea că el s-ar fi făcut strigoni şi umblă noaptea şi acuma, neîmpăcat, prin sat, pe la Casa de piatră în care au stat turcii înainte de primul război, sau poate prin galeriile subterane pe unde ei puteau merge până la Dealul Roşu. Oamenii au zidit cripta aceea unde e îngropat băiatul, ca să fie liniştiţi, dar zic unii că dacă treci pe-acolo, te cuprinde aşa o îndoială, căci poţi să vezi uneori spânzurat cu capul în jos de-o creangă, deasupra mormântului, un liliac mare, sur. Mi-a recitat bătrâna şi alte poezii şi descîntece pe care le spuneau copiii care aduceau apa de pomană în Săptămâna Cailor, şi şi-a amintit şi despre trenuleţul forestier ce trecea pe malul Begăi, urmărit de femeia aceea care -i striga pe bărbaţi şi care, după ce-a murit, s-a făcut strigoane şi umblă şi acum tot pe malul apei, căutându-şi iubiţii, chiar dacă trenul nu mai trece pe acolo de multă vreme şi iarba creşte în voie pe unde erau altădată şinele înguste. Când bătrâna obosită se vaietă şi face o pauză mai mare, şoferul cu care am venit îmi povesteşte despre bunica lui, Arzelia Anghel care a trăit în satul Crivina, de lângă Poeni şi care-i spunea multe poveşti când era mic. De la ea ştie că un unchi de-al lui, Mătais din Pietroasa, se dezbrăca în pielea goală şi se dădea de trei ori peste cap ca să se facă în priculici, în lup şi că apoi pleca în lume şi nu se întorcea câteva zile pe-acasă. Nu ştia nimeni pe unde umbla şi ce făcea în răstimpul acela, dar asta-l apuca aşa dintr-o dată, ca pe un nebun. Ioan Ţif, cel care povesteşte, e un om tânăr. N-a împlinit patruzeci şi şapte de ani, este un om serios, cu familie mare, are unsprezece copii şi nu pare a fi omul care să spună poveşti de dragul poveştilor. Tot el îmi povesteşte că unchiul acela, care era un om de treabă de altfel, s-ar fi făcut lup odată când lucra la fân şi ar fi sărit s-o muşte pe nevasta lui ce era urcată “sus pe clanie”, dar ea s-ar fi apărat cu brăcirea de lână. Ioan Ţif crede în strigonii cu chip de câine sau lup care ies în lume ca să facă rău şi să pedepsească. Şi ca să mă convingă, mă sfătuieşte să merg totuşi s-o văd şi s-o ascult şi pe femeia muşcată şi abia apoi să mă uit la el cu neîncredere. Ba mai mult, îmi arată chiar şi drumul până la căsuţa mică, ascunsă în spatele unei porţi vechi de lemn.

Neamul Lupului Bătrâna e întinsă în pat. Nu doarme, dar are ochii închişi. Din când în când spune câteva vorbe bolborosite pe care nu le înţeleg. Fata ei se apleacă, o înveleşte şi îi răspunde în şoaptă. Apoi scoate alţi doi cucuruzi dintr-un coş şi îi curăţă de boabe în poală, frecându-i unul de altul. Când e gata, răstoarnă boabele, cu zgomot ascuţit, într-un lighean mare de aluminiu şi în aer se ridică un praf auriu care pluteşte între noi o vreme. ''Şi cum a fost în ziua aceea?'', întreb. Femeia din pat parcă ar vrea să-mi răspundă, dar vorbele se prefac într-un plâns smiorcăit şi-atunci fata ei se apleacă iar peste pat, o ridică, îi pune la spate două perne, ca să stea rezemată şi-i spune cu voce tare să-mi povestească despre ziua aceea în care a muşcat-o lupul. M-am uitat doar o clipă la chipul ei înjumătăţit de muşcătura fiarei şi mi-a fost de ajuns, pentru ca apoi, cât timp a vorbit, să caut sprijin şi întărire în pomii care se vedeau pe geamul din spatele ei. Îmi spune că era o dimineaţă de vară şi că se întorcea de la fân, de pe dealul Curpenu, împreună cu mama ei şi cu fata, Lenuţa, cea care acum are grijă de ea, dar care atunci n-avea decât doi ani. Ţine bine minte ce s-a întâmplat, deşi a trecut de atunci mai bine de o jumătate de veac .“Era vreme bună şi tare frumos afară. Era cald şi nu bătea nici vântul. Un lup, un lup necurat, făcut din blestem, a venit pe la spate şi m-a muşcat de cap. Zic că era necurat pentru că lupii nu umblă prin sat. Apoi a sărit la mama şi a muşcat-o tot de cap şi de gât, iară pe fată s-a făcut numai că o zgârâie. Şi-apoi a plecat aşa, dintr-o dată, cum a şi venit.'' În încăpere a intrat nepotul bătrânei. Se opreşte lângă soba încinsă şi-şi întinde mâinile înspre foc. Bătrâna vorbeşte mai departe fără să-l bage în seamă. Un câine pitic, furişat în încăpere o dată cu flăcăul, îşi face de lucru cu un os găsit jos lângă sobă. Degeaba vor să-l scoată afară, se încăpăţânează şi se ascunde, cu os cu tot, sub patul pe care stă bătrâna. De-acolo, din când în când, s-au auzit cât am stat în încăperea aceea, zgomotele osului frecat de podele. ''Am picat jos, n-am mai ştiut de mine o vreme, apoi când m-am dezmeticit, m-am târât până la capătul părăului ca să mă spăl pe ochi. De-abia am venit până acasă, o ţineam pe biata mama care era mai rău muşcată, o ţineam de haine, aşa am tras-o după mine cum am putut. Cu o mână ţineam fata care plângea, cu alta, pe mama. Am ajuns acasă, ne-au pus oamenii într-o cocie şi ne-au dus la gară, la Făget, şi de acolo, la Timişoara. Doi ani şi jumătate am stat în spital şi tot nu-s om. Nu-s om de-atunci''... Femeia îmi spune apoi că după o vreme, la vreo câteva săptămâni de la întâmplare, a auzit în spital că, în aceeaşi zi, Lupul i-a atacat şi pe bărbatul ei, care era la stână, la câţiva kilometri de casă, pe sora lui şi pe cumnatul ei, aflaţi şi ei departe de casa lor. Toţi trei au fost muşcaţi rău de Lup şi, cu mare greu s-au luptat cu el şi l-au tăiat '' la grumaz, cu un cuţit pe care-l aveau la brăcire, şi apoi au văzut că-i iese sângele şi se lasă pe labe nemişcat. La două zile după asta au murit mama, cumnatul şi bărbatul meu. El era de la Luncani şi acolo se ştie că oamenii care se fac în lupi sunt blestemaţi. Io ce să vă mai spun? Tot pe calea aia am umblat de când mă ştiu, n-am mai văzut niciodată lupi până atunci şi nici de atunci încoace. Până acu vreun an a mai trăit şi cumnata mea, muşcată de cap ca şi mine, în satul Fărăşeşti. Vorbea lumea de noi ca de o minune. Acuma ea a murit şi-am rămas numai eu ca să se sperie oamenii de mine, să povestească şi să-şi aducă aminte de căte-s pe lumea asta.” Nu ştiu ce aş putea să-i spun femeii al cărei chip nu poate fi descris. Urmele fiarei sunt atât de înspăimântătoare, încât mă gândesc, în timp ce o ascult, uitându-mă mereu pe geam la pomii care sunt învăluiţi în ceaţă şi-n ploaie, mă gândesc că femeia aceasta a împrumutat, fără să vrea, ceva din sălbăticia Lupului, a fiarei care a atacat-o. Simt că de data asta vorbele nu mă mai ajută. Vă spun totuşi vouă, celor care citiţi, că în casa ei aparatul meu de fotografiat n-a vrut să funcţioneze, reportofonul s-a blocat, iar maşina cu care am ajuns până acolo şi care mă aştepta la poartă, a fost lovită de un camion care se întorcea cu lemne din pădure. Nu vreau să mă întreb dacă acestea sunt semne care ar trebui să-mi dea de gândit. N-ar mai avea rost din moment ce tot am ajuns aici. Mă gândesc doar la ce mi-a povestit, puţin mai târziu, Vasi Serafin, contabilul primăriei care m-a găzduit până când a venit după mine o altă maşină ce m-a scos din locurile acelea ciudate. El mi-a spus că în Pietroasele, Poeni şi Fărăşeşti lupii adevăraţi sunt foarte rari şi că, de când este el vânător, de ani buni, a auzit doar o singură dată că ar fi coborât, acum vreun an, un lup bolnav şi slăbănog între casele de la Tomeşti. Tot el mi-a mai spus însă că lumea ştie şi vorbeşte că povestea neamului muşcat de lup începe cu mai bine de o sută de ani în urmă, când cineva din neamul acela ar fi făcut moarte de om pentru o armă de foc ce-avea podoabe mândre de oţel...

E noapte şi ceaţă când plec într-un târziu spre casă. Ploaia cade la fel ca la venire, cu răpăit de gloanţe. În urma mea norii se bulucesc, se înghesuie precum coamele vinete, revărsate, ale unor cai nebuni, ce aleargă nimicind totul sub copitele lor din care sare înflorind în scântei, după acelaşi ritual păstrat de când e lumea şi pământul, o nouă primavara. OTILIA ŢEPOSU