• Categorie: Cultural
  • Accesări: 1015

90 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, cînd Ungaria barbară a fost redusă

La 4 iunie sărbătorim un Jubileu istoric: 90 de ani de la semnarea Tratatului de la Trianon, cînd Ungaria barbară a fost redusă Discurs rostit la ceremonia de dezvelire a statuii lui Woodrow Wilson Stimate gazde, Preacinstite feţe bisericeşti, aceasta nu este o manifestare politică, ci una istorică. Şi mai e ceva: un test, un examen pe tema "Cum înţeleg unii democraţia?". Noi, cei de faţă, am făcut dovada că o înţelegem şi că o promovăm. Probabil că pentru unii, ura faţă de noi e mai mare decît dragostea faţă de America. Pentru ei, democraţia se îneacă într-un pahar de whisky cu gheaţă. Sau poate nu ni se iartă faptul că am avut noi iniţiativa aceasta şi n-au avut-o ei. Pagubă-n ciuperci! În ceea ce mă priveşte, eu am dorit ca aici să fie prezentă o singură Ambasadă: Ambasada lui Dumnezeu pe pămînt, în cazul de faţă - bisericile surori, ortodoxă şi greco-catolică. Pesemne că în România am rămas numai noi: patrioţii români şi Biserica Creştină. La care se adaugă şi Armata, prin venerabilul Cavaler al Ordinului "Mihai Viteazul" Ludovic Todea, locotenent-colonel, în vîrstă de 89 de ani. Prin urmare, au putut veni aici, la această ceremonie, veteranul de război Ludovic Todea, de 89 de ani, şi veteranul de pace Raoul Şorban, de 90 de ani - şi nu vin cei care huzuresc pe banii românilor şi ai americanilor! E bine de ştiut. Stimaţi prieteni, de aproape 500 de ani, în ziua de 2 iulie suflarea românească din toate colţurile pămîntului comemorează trecerea în eternitate a lui Ştefan cel Mare. Osemintele lui galbene de sfinţenie se odihnesc la Mînăstirea Putna, după o viaţă de luptă şi încordare. El a fost numit de Papa Sixtus al IV-lea "Atlet al Creştinătăţii", dar nici Creştinătatea, nici Europa, nu l-au ajutat mai mult de-atît, decît cu aceste vorbe. La acea oră a Istoriei, America era descoperită de 12 ani. Ştefan cel Mare nu avea cum să ştie despre America. În schimb, ştia despre Rusia destule, ba chiar a simţit, pe pielea lui, ce înseamnă vecinătatea cu o asemenea ţară. E bine de ştiut că gloriosul nostru voievod a murit cu inima plină de durere, din pricina situaţiei fiicei sale preaiubite, Elena, care era căsătorită cu ţareviciul Dimitrie, fiul ţarului Ivan al III-lea. Era o "căsătorie politică", pentru întărirea, prin sînge, a bunelor relaţii dintre Moldova şi Rusia. Dar la Kremlin intrigile erau urzite de o femeie, pe nume Sofia Paleoloaga, noua nevastă a autocratului, o "scursură a Byzanţului", după cum obişnuia să-mi spună despre asemenea oameni cărturarul Alexandru Rosetti. Prin intrigi şi malversaţiuni, prin acuzaţia că ar face parte chiar dintr-o sectă iudaică, după cum scrie un istoric englez, Elena a fost azvîrlită în temniţa de la Petropavlovsk şi apoi asasinată. Tatăl ei asista, neputincios, de la depărtare, la aceste atrocităţi. Nimeni nu l-a putut ajuta. I-a dat Dumnezeu să bea şi această cupă amară. Ce era, în fond, Moldova, faţă de gigantul care se năştea? Şi ce sistem de alianţe exista în Europa la acea vreme, în afara cîtorva ligi şi uniuni sporadice, cum au fost acelea de la Kosovopolje, din 1389, şi Lepanto, 1571, împotriva ofensivei Islamului? Prima formulare, expresă, a principiului republican al organizării internaţionale şi al pacificării Europei - după cum spune Dimitrie Gusti - îi aparţine avocatului francez Pierre Dubois, cunoscut în latineşte ca Petrus de Bono, care între anii 1305 şi 1307 publică lucrarea "De recuperatione Terrae Sanctis"; era vorba de recucerirea, de la musulmani, a Mormîntului Sfînt de la Ierusalim. Ulterior, europenii au tot încercat să pacifice, sau să unifice Europa: şi Emeric Crucé, şi Ducele de Sully, şi Saint-Pierre, şi Thomas Morrus, şi Tomasso Campanella, şi Immanuel Kant. În special gînditorii Secolului Luminilor au dat substanţă acestui ideal. De o frumoasă memorie rămîn cuvintele adresate de întîiul preşedinte american, George Washington, lui Lafayette: "Sînt cetăţeanul marii republici a umanităţii. Eu văd geniul uman unit prin legături frăţeşti, ca o familie. Noi am aruncat o sămînţă de libertate şi de unire, care va încolţi, puţin cîte puţin, pe tot Pămîntul. Într-o zi, după modelul Statelor Unite ale Americii se vor constitui Statele Unite ale Europei." La puţină vreme după îngroparea lui Washington, în 1799, la Mount Vernon, un alt personaj ilustru, Napoleon Bonaparte, scria, pe Insula Sfînta Elena: "Eu mor, dar las în urma mea doi uriaşi în leagăn: Rusia şi America". El se luptase cu Rusia şi fusese învins de Generalul Iarnă - dar respectase America şi chiar dorise, după cea de-a doua abdicare, să ceară azil peste Ocean. Anii au trecut. Rusia şi America s-au dezvoltat, fiecare, în felul său. Neîndoielnic, fiecare are o mare cultură. Şi tot neîndoielnic, ceea ce are America în plus este stabilitatea unui model democratic care, pînă acum, a mers mai bine decît cele ale altor ţări. De 220 de ani, la americani funcţionează un Parlament bicameral, preşedintele e ales, prin vot universal, din 4 în 4 ani şi n-are dreptul decît la, cel mult, două mandate, iar Constituţia e literă de Evanghelie. Aceia care critică America şi pentru ceea ce are ea foarte bun, fie n-o înţeleg, fie o invidiază. Astăzi, ne-am adunat aici pentru a aduce omagiul nostru glorioasei naţiuni americane. Este naţiunea care a ajuns pe Lună, este naţiunea care i-a dat lumii pe Edgar Allan Poe, Ernest Hemingway şi Tennessee Williams, este naţiunea fără de care ne-ar fi imposibil de conceput lumea modernă, cu descoperirile sale, cu ritmul ei trepidant. Iată că ceea ce n-au reuşit să realizeze gînditorii şi politicienii europeni avea să facă un urmaş al lui George Washington. Este vorba despre Woodrow Wilson, neîndoielnic, părintele Societăţii Naţiunilor. Din păcate, românii ştiu, încă, prea puţin despre acest om mare, cu adevărat mare, căruia România îi datorează enorm. Aşadar, cine a fost Woodrow Wilson? Născut la Sauton, Virginia, exact la mijlocul acelor sărbători cărora americanii le-au conferit mult farmec, mă refer la Crăciun şi Anul Nou, deci născut la 28 decembrie 1856, Woodrow Wilson avea să primească de la ursitoare un trup plăpînd, dar o voinţă şi o forţă morală de-a dreptul impresionante. Ce se întîmpla, pe meleagurile acestei părţi a Europei, la anul 1856? Lua sfîrşit Războiul Crimeii şi se desfăşura Congresul de Pace de la Paris, în urma căruia Moldova primea înapoi sudul Basarabiei. Principatele Române se aflau în plin proces de modernizare şi ceasul Istoriei se îndrepta, ireversibil, către Unirea de la 1859 - zisă Unirea cea Mică, dar, de fapt, Uriaşă pentru evoluţia Neamului Românesc către identitate şi împlinire. Era copil cînd a văzut trecînd prin Sudul în flăcări trupele care aveau să se confrunte în Războiul de Secesiune - fiindcă şi America trebuia să plătească un astfel de tribut, o încerca Dumnezeu, pentru a o întări şi mai mult şi a o face indestructibilă. Era acea Americă a lui Longfellow şi Whitman, a coloniştilor plecaţi de pe bătrînul continent din pricina persecuţiei religioase, şi a mizeriei, şi a "bolii cartofului", era America tînărului Mark Twain şi a vapoarelor cu sbaturi de pe Mississippi, a goanei după aur şi a civilizaţiei care, la acea oră, nu se putea impune altfel decît cu Biblia în stînga şi cu Puşca în dreapta. Iubesc acea Americă a începuturilor şi a elanurilor romantice, care polariza, ca un gigantic magnet, speranţele lumii întregi. Era nevoie de un nou pol al Umanităţii şi, privind astăzi în urmă, ne dăm seama că lucrurile numai aşa se puteau întîmpla şi că aceea a fost voinţa Domnului. Atunci cînd un alt mare preşedinte american, cu nume de profet biblic, Abraham Lincoln, a fost asasinat, micul Wilson avea numai 9 ani. Prin 1972 aveam să ţin în mînă un document oficial semnat de un alt preşedinte al epocii, şi el erou al Războiului de Secesiune, Ulysses Grant, hîrtie care ajunsese la Bucureşti datorită posesorului său, fostul ambasador al Franţei la Washington, Victor Place, prieten cu Alexandru Ioan Cuza şi bunic al lui Lucien Place, prieten cu mine şi împămîntenit aici, pe meleagurile româneşti; era prima oară cînd simţeam, cu buricele degetelor, vulturul în relief şi steagul cu stele şi dungi. Fiindcă, trebuie să o recunoaştem, e frumos drapelul Americii, aşa cum e frumos, chiar printre cele mai frumoase drapele din lume, şi scumpul nostru Tricolor! La o vîrstă la care alţii încă îşi caută vocaţia, Woodrow Wilson devine rector al Universităţii Princeton şi apoi guvernator al Statului New Jersey. Asta se întîmpla în anul 1910. Peste numai 2 ani, candidează la funcţia de preşedinte al Americii şi, graţie prestigiului pe care şi l-a cîştigat şi unui talent oratoric remarcabil, reuşeşte să îl învingă pe contracandidatul său, Theodore Roosevelt. În discursul adresat Naţiunii, la 4 martie 1913, el a afirmat ceva care avea să dea o nouă direcţie politicii americane: "De acum înainte nu partidul, ci forţele umanităţii vor conduce". După numai 1 an, umanitatea intra în cel mai devastator carnagiu cunoscut pînă atunci, rămas în Istorie sub titulatura de întîiul război mondial. Providenţa a făcut ca America - încă de atunci cea mai importantă ţară a lumii - să fie condusă de un om de valoarea, de intransigenţa şi de vizionarismul lui Woodrow Wilson. Atunci cînd, pe 2 aprilie 1917, el a apărut în faţa Congresului pentru a cere intrarea Americii în război contra Puterilor Centrale, soarta conflagraţiei era pecetluită. Anecdotica ne spune că, la aflarea veştii că România intrase în război - în noaptea de Sfînta Maria Mare a anului 1916 soldaţii noştri pătrunzînd în Ardeal prin 18 pasuri ale Carpaţilor - Kaiserul Wilhelm al II-lea s-a făcut alb ca varul şi a şoptit că totul este pierdut; cînd a intrat America în război, în 1917, împăratul Germaniei a bagatelizat evenimentul, declarînd, cu emfază, că vapoarele americane nu pot ajunge în Europa, din pricina submarinelor nemţeşti. Aşa după cum se ştie, s-a înşelat. Woodrow Wilson a condus America timp de două mandate. La începutul anului 1918, el a formulat, în faţa Congresului SUA, faimoasa Declaraţie în 14 puncte privind capitularea Puterilor Centrale şi viitorul Europei. Două dintre aceste puncte se referă şi la români. Filonul de aur al Declaraţiei lui Wilson este "principiul autodeterminării popoarelor", în temeiul căruia aveau să se smulgă de sub dominaţia străină şi românii din Basarabia, Bucovina şi Transilvania. Statuia Libertăţii, dăruită de francezul Bartholdy Lumii Noi, avea să lumineze, peste Ocean, pînă în străfundul bordeielor şi stînelor româneşti. Fără această linie de forţă, trasată de cea mai avansată democraţie a lumii, poate că toate jertfele noastre pe cîmpurile de bătaie ar fi fost în zadar. Degeaba cîştigam războiul, dacă pierdeam pacea. Ceea ce a urmat, se ştie. Nimeni şi nimic nu mai puteau opri marşul popoarelor către libertate şi democraţie. Iată de ce îl serbăm noi, astăzi, aici, în Transilvania românească, pe preşedintele Woodrow Wilson. Fiindcă fără geniul lui clarvăzător, România Mare ar fi fost greu de făurit. În 1920, ca o recunoaştere a contribuţiei sale decisive la cîştigarea Marelui Război de către forţele binelui, Woodrow Wilson a primit Premiul Nobel pentru Pace. Printr-un asemenea laureat, acest premiu căpăta consistenţă şi prestigiu, iar lupta pentru pace devenea o constantă a conştiinţelor lucide. La 2 februarie 1924, Wilson se stinge din viaţă, în plină glorie - mai mare în Europa, ce-i drept, decît în America. Priviţi ce ciudată numerologie: 02-02-24! El lăsa în urmă 3 realizări excepţionale: 1) A condus America în timpul celui mai mare măcel pe care îl cunoscuse, pînă atunci, Istoria, şi a condus-o bine, fără reparaţii capitale, cum se spune, ducînd corabia ţării sale la destinaţie. 2) A elaborat Declaraţia în 14 puncte, intrată în analele politicii şi ale diplomaţiei ca "Bazele principiale ale Păcii formulate de Wilson", rostită la 8 ianuarie 1918, anul cînd, de altfel, avea să se şi încheie războiul; de precizat că, la 12 februarie 1918, preşedintele a mai rostit un discurs important, în care a adăugat încă 4 puncte la cele 14. 3) A fost iniţiatorul şi fondatorul Societăţii Naţiunilor, fără de care ar fi greu de imaginat pacea din acea perioadă, scurtă, ce-i drept, de numai 20 de ani, dar poate cea mai rodnică epocă a Secolului XX, cel puţin pentru noi, românii. În studiul intitulat "Originea şi fiinţa Societăţii Naţiunilor", tipărit de savantul român Dimitrie Gusti în iunie 1925 - aşadar, la 1 an de la moartea eroului nostru - am descoperit o spectaculoasă caracterizare: "Woodrow Wilson a fost personalitatea care a jucat un rol decisiv în formidabila criză ce a durat din 1914 pînă la iscălirea tratatelor de pace; aici ne interesează contribuţia acestei mari figuri la crearea Societăţii Naţiunilor. Balustrada ce serveşte la îngrădirea frumoasei grădini engleze a localului Societăţii Naţiunilor din Geneva are o placă de piatră albă, unde sînt săpate aceste cuvinte: «În memoria preşedintelui Woodrow Wilson, fondatorul Societăţii Naţiunilor»". Dacă Wilson a fost fondatorul, Titulescu al nostru a fost executantul acestui grandios proiect. Şi încă ceva din anecdotica aceea, care face studiul Istoriei mai atractiv: iniţial, cei care dirijau Lumea au dorit ca Liga Naţiunilor să-şi aibă sediul într-un oraş însorit, mediteraneean, aşa că a fost aleasă GENOVA; dar o dactilografă a greşit şi, în loc de GENOVA, a apărut GENEVA, şi aşa a rămas. Să ne gîndim, uneori, la rolul întîmplării în Istorie. Sau, cum spunea un om de spirit: "Dacă nasul Cleopatrei ar fi fost mai lung"... Doamnelor şi domnilor, astăzi am mai trăit un eveniment: am lansat, la Librăria Universităţii, biografia unui alt laureat al Premiului Nobel pentru Pace, apărută la Editura Fundaţiei "România Mare", sub îngrijirea şi cu prefaţa mea. E vorba de Albert Schweitzer, un luptător pentru dezarmarea nucleară. Destinul a făcut ca fiica acestui savant şi teolog creştin, doamna Rhena Schweitzer-Miller, în vîrstă de 83 de ani, să trăiască acum în America, ea fiind o sinteză admirabilă între tatăl ei, germano-francez din Alsacia, şi mama ei, evreică. Avem aici, printre noi, un mare salvator de evrei în timpul celui de-al II-lea război mondial: prof. dr. Raoul Şorban. Să-l aplaudăm! În decembrie 2001, cînd i-am decernat fiicei lui Albert Schweitzer Premiul Fundaţiei "România Mare", am avut plăcerea să vorbesc la telefon cu această distinsă doamnă, care a adresat numai cuvinte de dragoste şi de îmbărbătare pentru Poporul Român. La ieşirea din Librărie, o ziaristă de la Radio Cluj m-a întrebat, simplu: "De ce e nevoie de Woodrow Wilson la Cluj?" I-am răspuns tot cu o întrebare: "De ce e nevoie de Kemal Attatürk la Bucureşti?" Nu ştiu cîtă nevoie este de statuia lui Attatürk în Capitala României - probabil că este, fiindcă omul a fost un reformator adevărat - dar, în mod sigur, de statuia lui Wilson în inima Ardealului este. Fiindcă acest om reprezintă personificarea Trianonului! Fără el, Trianonul n-ar mai fi fost posibil în parametrii cunoscuţi. Aceia care spun că pe ei îi doare Trianonul au prilejul, acum, să vadă, cu ochii lor, cum arată coşmarul lor, cu figura lui de bronz, nemuritor şi rece, după cum ar fi spus Poetul Naţional. Îndrăzniţi să-l daţi jos! El a înfrînt încăpăţînarea şi trufia acelora care, sute şi sute de ani, au nesocotit voinţa popoarelor. Fără "unda verde" dată de Wilson, Iuliu Maniu nu i-ar mai fi răspuns lui Oskar Jaszy, la întrebarea "În definitiv, ce vreţi dvs., românii?" - nu i-ar mai fi răspuns, deci, "Desfacerea totală!". Totodată, Istoria Europei s-ar fi scris altfel dacă nu ar fi fost Woodrow Wilson. În lecturile mele, am descoperit o exclamaţie spirituală a unui alt mare om al epocii, primul-ministru francez Georges Clemenceau, preşedintele Congresului de Pace de la Versailles, care îi spunea ministrului său de Externe, André Tardieu: "Ce vrei să fac? Mă aflu aici între un om care se crede Napoleon şi altul care se crede Isus Christos!" Cel care se credea Napoleon era premierul britanic Lloyd George. Cel care se credea Isus Christos era preşedintele american Woodrow Wilson. Pentru Poporul Român atît de obidit şi bătut de soartă, în unele momente, acest om poate chiar a fost Mesia. Sau, mai bine spus, Mesia ne-a vorbit prin el. Fiindcă Dumnezeu nu se adresează cîtorva miliarde de oameni, ci numai unora, celor aleşi, celor iniţiaţi, celor clarvăzători. Iar popoarele, dacă vor să le fie bine, îi urmează. Dăruim astăzi Clujului străbun acest monument din bronz şi piatră de rîu, care va eterniza memoria unui adevărat conducător de oameni. Apa trece, pietrele rămîn. Totodată, această statuie va contribui, cu siguranţă, la întărirea prieteniei dintre România şi America. Românii l-au dat Americii pe generalul George Pomuţ - americanii l-au dat României pe preşedintele Woodrow Wilson. O statuie ca asta valorează cît 1.000 de clauze ale naţiunii celei mai favorizate. Printr-un asemenea monument, interesele Americii în România şi în Balcani vor fi mai bine reprezentate şi promovate. În special după tragedia de la 11 septembrie 2001, relaţiile româno-americane au intrat pe un nou făgaş, al durerii, dar şi al responsabilităţii, al voinţei de a smulge, din rădăcină, flagelul barbar al terorismului, flagel care ucide, fără alegere, copii, femei, bătrîni, oameni nevinovaţi. Este momentul să afirm, răspicat, că PRM apreciază discursul rostit de preşedintele George W. Bush la Universitatea din Varşovia, în care a formulat cele două imperative ale dezvoltării în Secolul XXI: democraţia şi economia de piaţă. Aşa este, aceasta e calea de urmat, fireşte, cu păstrarea Specificului Naţional, cu acea Europă a Patriilor, de care vorbea generalul Charles de Gaulle. Astăzi, 2 iulie, cînd la Putna şi în toată Moldova trag clopotele întru veşnica pomenire a lui Ştefan cel Mare, să ne amintim că au existat şi străini care ne-au iubit şi care, fără să ştie prea multe despre voievozii noştri, au simţit, în felul lor, fluviul de patimi şi sînge al Poporului Român. Un astfel de om a fost Woodrow Wilson. Dumnezeu să-l aibă în paza Lui! Aduceţi-vă copiii în pelerinaj la statuia acestui om de anvergură universală. Acest monument nu desparte, ci uneşte, cheamă la veghe şi la concordie. Aceia care au fost invitaţi la festivitate şi n-au venit - n-au boicotat Partidul România Mare, n-au boicotat o ceremonie, ci au boicotat însăşi America! Noi am vrut să-i încercăm şi ei au intrat în panică, aşa că s-au sinucis. Noi le-am dat şah şi ei au transformat şahul în mat. Noi am jucat pe terenul lor şi am cîştigat prin neprezentarea adversarilor. Dar, să nu ne pierdem umorul. Nu pentru nişte aventurieri trecători am durat noi această lucrare monumentală, ci pentru o idee eternă, pentru viitoarele generaţii de români şi americani. Noi nu-l anexăm pe Woodrow Wilson, dar nici nu putem să-l abandonăm în uitare, aşa cum ar vrea unii. Aceia care au boicotat, cu inconştienţă, această ceremonie înălţătoare, nu reprezintă interesele Americii în România - nu-i nimic, le vom reprezenta noi, şi pentru ei! E un moment al Adevărului. Doamne, binecuvîntează România şi America! CORNELIU VADIM TUDOR, (Discursul a fost rostit la Cluj-Napoca, la 2 iulie 2002)