• Categorie: Cultural
  • Accesări: 2002

Acum 70 de ani pe un aeroport din Anglia...

La 11 februarie 1941, Nina şi Mircea Eliade au părăsit Anglia, dar înainte de decolarea avionului au fost nevoiţi să suporte umilinţa percheziţionării la „piele“, pînă şi tălpile pantofilor au fost smulse şi căptuşeala hainelor tăiată. Englezii îi bănuiau pe cei doi Eliade că ar ascunde acte secrete compromiţătoare. La Lisabona, ca şi la Londra sau la Bucureşti, Eliade este „extremist de dreapta“, antisovietic, antienglez, antidemocraţiile aliate. Alianţa României cu Germania nazistă i se pare naturală, admiră regimul autoritar al lui Salazar, scrie o carte elogioasă despre dictatorul Portugaliei. Se străduie chiar să înlesnească o întîlnire Salazar - Ion Antonescu, şi duce personal o scrisoare către mareşal din partea conducătorului portughez. Sosit la Bucureşti, Eliade evită, însă, deliberat să se întîlnească cu vechiul său prieten evreu Mihail Sebastian. 

Ce-ar mai fi avut să-şi spună? Totuşi, Mihail Sebastian a sperat pînă în ultima clipă a sejurului bucureştean al lui Eliade că se vor revedea. Mai ales că Eliade se văzuse cu Mircea Vulcănescu şi cu alţi prieteni comuni. Indiferenţa deliberată a lui Eliade l-a afectat pe Sebastian. El a notat în „Jurnal“: „Altădată, mi s-ar fi părut odios; ba chiar imposibil, absurd. Acum, mi se pare firesc. E mai simplu, e mai clar. Cu adevărat, nu am nimic, absolut nimic nici să-i spun, nici să-l întreb“. Eliade a mai confecţionat o explicaţie a evitării de a se întîlni cu Sebastian. În scrisoarea trimisă, mulţi ani mai tîrziu, lui Gershom Scholem, el evocă „orientările sale politice“, diferite de cele ale lui Sebastian (căci eu eram „de dreapta“, situat în tradiţia „naţionalistă“ a lui Eminescu, Maiorescu, Iorga) şi ca diplomat, reprezentant al regimului antonescian în străinătate, aşa că, „în timpul celor cîteva zile petrecute la Bucureşti, am fost permanent supravegheat, motiv pentru care nu l-am căutat nici pe Sebastian, nici pe Rosetti; nici pe alţi prieteni şi colegi, căci i-aş fi putut compromite. (Poliţia secretă, informată de SS, ştia că «deschideri» pentru armistiţiu aveau loc, sau se pregăteau, la Lisabona, Stockholm şi Ankara)“.

În scrisoarea către Scholem, Eliade mărturiseşte că nu-şi va ierta niciodată „prudenţa exagerată, dictată de frica de atotputernica Poliţie Secretă. Era ultima oară cînd mai puteam discuta cu prietenii, de atunci aproape toţi morţi; ultima oară cînd puteam să vorbesc cu Sebastian şi să-i explic «poziţia» mea. Speram însă că, odată războiul terminat, ne vom relua relaţiile. Vai! Un absurd accident i-a pus capăt vieţii în primăvara anului 1945, în ajunul plecării sale la Paris, unde tocmai fusese numit consilier cultural şi în momentul în care eu însumi mă pregăteam să mă duc acolo. După moartea sa, n-am încetat să mă simt vinovat din cauza stîngăciei mele, tragic agravate de nenorocire“.

Peste ani, în „Jurnal“, Eliade comentează astfel întîmplarea: „Mi-era, atunci, ruşine de mine, consilier cultural la Lisabona - şi de umilinţele pe care le îndura el (Mihail Sebastian, n.n.), pentru că se născuse şi voise să rămînă Iosif Hechter“. La cîtva timp după accidentul care curmase viaţa fostului său prieten, Eliade a notat: „Mihai a trăit, fără îndoială, o viaţă de cîine în aceşti ultimi 5 ani. A scăpat de masacrele rebeliunii din ianuarie 1941, de lagărele antonesciene, de bombardamentele americane, de tot ce-a urmat după lovitura de Stat din 23 august. A văzut căderea Germaniei hitleriste. Şi a murit printr-un accident de circulaţie, la 38 de ani!... (...) Majoritatea oamenilor pe care i-am iubit sînt acum dincolo... La revedere, Mihai!“. Profesorul Florin Ţurcanu are dubii asupra sincerităţii lui Mircea Eliade: „Nu putem aprecia sinceritatea lui Eliade atunci cînd scrie, în acelaşi fragment de «Jurnal» că Sebastian era «unul din cei 2-3 oameni care mi-ar fi făcut Bucureştiul suportabil» sau cînd adaugă «chiar în climaxul meu legionar, l-am simţit aproape». Emoţia cu care a notat vestea morţii fostului său prieten este evidentă, însă şocul mărturisit este cel al absurdului evenimentului. Nu răzbate nici un sentiment de vinovăţie în brusca rememorare a ceea ce va fi fost viaţa lui Sebastian începînd din 1940“. În termeni mult mai severi, aceeaşi acuzaţie o formulase istoricul israelian Th. Lowenstein-Lavy, cînd l-a împiedicat pe Mircea Eliade, în anii ’60, să conferenţieze la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Într-o situaţie similară s-a trezit Mircea Eliade şi la Paris, unde intervenţia guvernului comunist de la Bucureşti pe lîngă autorităţile franceze l-a împiedicat să ocupe o catedră la École des Hautes Études. La porunca Bucureştilor, matematicianul Stoilov, ambasadorul român la Paris, i-a convins pe responsabilii francezi că Mircea Eliade a fost un „doctrinar al fascismului“ şi angajarea sa nu e compatibilă cu onoarea prestigioasei instituţii franceze. E foarte posibil că la eşecul numirii lui Mircea Eliade să fi contribuit şi sociologul evreu Lucian Goldmann, un fost comunist din România, activist de frunte al Partidului Comunist Francez. Trecutul legionar a continuat să-l urmărească şi să-i provoace insomnii şi neplăceri lui Mircea Eliade. La Paris, trăia o puternică colonie de români refugiaţi, anticomunişti şi sionişti. Mai ales aceştia din urmă nu erau dispuşi să-i uite lui Eliade fervoarea legionară din anii 1937-1940, cu atît mai mult cu cît nici Eliade nu era dispus să-şi renege apartenenţa la Garda de Fier, să-şi asume responsabilitatea.

TEŞU SOLOMOVICI